Ca să sporesc și mai abitir süspansul în care am lăsat relatarea despre Sankt Leninsburg, voi schimba pentru moment tonalitatea cu un scurt intermezzo autohton. Riscantă decizie, pentru că publicul, deja ațâțat cu măreția unui oraș strălucitor, va fi destul de contrariat de trecerea bruscă de pe malul Nevei pe malul Dunării, la marginea Bărăganului. Asta, desigur, în cazul că a mai rămas ceva public.

Orașul care a adus o premieră pentru blogul drumețului eclectic – prima postare dedicată unui oraș românesc, altul decât Bucureștiul natal – este Brăila, o așezare cu veleități comerciale destul de vechi. Încă de pe vremea lui Vlaicu Vodă avem un document prin care domnitorul acordă negustorilor brașoveni care coborau cu mărfurile lor la Dunăre privilegii comerciale. Este prima mențiune documentară a Brăilei.

Este natural că un târg așezat strategic, pe Dunărea maritimă, la marginea nesfârșitelor lanuri de grâne ale Bărăganului, și relativ aproape de Transilvania cea prosperă dar văduvită atât de belșugul holdelor dunărene cât și de ieșire la marele fluviu și mai departe la mare, era destinat unei cariere comerciale strălucite. Și poate că acest destin Brăila l-ar fi urmat, dacă vremurile nu s-ar fi stricat prin părțile astea de lume și turcii otomani n-ar fi pus stăpânire pe Brăila.

Rebotezat Ibrail, orașul încetează a mai fi pus în mișcare de motorul comerțului cu grâne, devenind un simplu hambar de unde rodul Bărăganului lua drumul Stambulului. Moca, firește.

După secole de letargie, modificarea se schimbă îndată după pacea de la Adrianopol (1829), epilogul uneia din numeroasele încăierări ruso-turce și moment decisiv în evoluția Principatelor extra-carpatice. Rușii descalecă pentru a doua oară pe la noi (după ocuparea Basarabiei în 1812), impun Regulamentele Organice și, paradoxal și probabil involuntar, deschid calea europenizării celor două țări de intensă respirație bizantino-otomană (greu de crezut, dar ne-au venit și lucruri bune de la ruși…).

Ocupația otomană a Brăilei ia sfârșit, navigația și comerțul pe Dunăre se liberalizează, iar Brăila ajunge din nou în centrul atenției negustorilor europeni de grâne. Rușii își iau în serios rolul de administratori și proiectează de la zero un oraș nou, funcțional și modern, domeniu în care aveau deja peste un secol de experiență cu Sankt Petersburgul (păstrând totuși proporțiile). Am auzit păreri conform cărora Brăila ar fi avut ca model Odessa. Dacă e adevărat, faptul s-ar referi mai curând la aspectul general ordonat și rațional al planului stradal, pentru că dispunerea semicirculară e vagă spre inexistentă la Odessa.

Maiorul Rudolf Borroczyn, un rus cu origini austriece, ca mulți ruși de viță nobilă sub cârmuirea Romanovilor, desenează largi bulevarde semicirculare concentrice, care încep și se termină la Dunăre, iar în inima cetății așează o piață rectangulară, construită în jurul fostei geamii. Astfel începe epoca de glorie a orașului, care în mai puțin de un veac se ridică de la condiția unui târg prăfuit la nivelul unui oraș european cochet, modern și dinamic. Brăila devine capitala europeană a negoțului cerealier, locul unde se stabilește, practic, prețul grâului pentru tot continentul.

Orașul atrage ca un magnet negustorimea din patru zări, în Brăila apar și prosperă comunități etnice a căror diversitate nu are rival în abia formata Românie. Grecii, turcii, italienii, armenii, bulgarii, evreii, nemții, lipovenii alcătuiesc comunități care vor lăsa fiecare câte ceva în orașul de acum și al lor. Cu mult înainte ca Timișoara sau Clujul să ajungă repere multiculturale ale României moderne, Brăila dă prima lecție de cosmopolitism în tânărul stat de la gurile Dunării.

În anii 20 ai secolului omonim Brăila atinge apogeul dezvoltării economice și al vieții civice și culturale.

Dar norii grei se întorceau pe cerul Brăilei. Criza economică din anii 30 face ca interesul bogatului Occident european – în primul rând al Angliei – pentru grâul românesc să se tempereze treptat, mai ales că piața cerealelor era acum asaltată și de produsele de proveniență latino-americană – ieftine, sigure și nu cu mult mai departe decât cele românești față de Londra. De asemenea, diversificarea și modernizarea căilor de transport fac să mai scadă importanța Dunării ca drum comercial. Colac peste pupăză apare și spectrul unui nou război. Brăila începe să apună, dar bomboana pe colivă îi este pusă abia de a treia descălecare rusească: instaurarea comunismului.

Capitala grâului ajunge să fabrice excavatoare, dichisitele case burgheze devin sedii ale birocrației comuniste iar orașul vechi este împresurat de cohorte de blocuri gri. Ruina distruge gloria orașului de altădată și se înrădăcinează atât de bine încât supraviețuiește chiar și comunismului, până în zilele noastre.

Dar până nici ruina nu poate ascunde pe de-a-ntregul trecutul prosper și plin de farmec al acestui oraș. De sub fațade părăginite răzbat încă animația vieții burgheze și agitația târgoveților brăileni și de aiurea, despre care ar putea da seama, de ar putea glăsui, arbori bătrâni înșirați matematic de-a lungul bulevardelor lui Borroczyn.

Dunărea a marcat decisiv destinul Brăilei. Azi, Dunărea pare să curgă oarecum fără niciun rost pe aici. Dar de va fi cândva ca Brăila să se ridice din nou, tot valurile Dunării o vor ridica.

Destul de dezamăgitor este faptul că trecătorii de azi par mai afectați de dispariția fabricii de utilaj greu „Progresul” decât de depersonalizarea orașului lor.

Însă Brăila încă are oameni care o iubesc și care îi știu frumusețile ascunse. Sunt fericit că pe unii am putut să-i cunosc, inspirându-mă în așternerea acestor nevolnice rânduri.

brailadealtadata.blogspot.com
brailaveche.wordpress.com