Când s-au alcătuit Carpații, Orientalii s-au trezit mai de dimineață și și-au ocupat disciplinat locul prevăzut în manualul de geografie – de la nord, venind către sud încolonați frumos pe trei rânduri, la urmă cotind spre vest în culmi domoale și oprindu-se alene pe malul stâng al Prahovei. Meridionalii – dimpotrivă: s-au trezit cu soarele de două suliți pe cer și au dat năvală dinspre apus către răsărit în mare iureș, că începea ora de geografie la a IV-a B și ei nu erau la locul lor. Venind ei cu mare avânt, era cât pe ce să nu observe Prahova și culmile gârbovite ale Baiului, deja așezate la o țigară. Așa că au pus o frână cu scrâșnet, iar munții care veneau mai în spate s-au bulucit în cei din față, opriți dintrodată. Așa a luat naștere impunătorul zid vertical al Caraimanului, pe care, ca să-l vezi în toată splendoarea, trebuie să-l admiri de peste drum, de pe coasta lină a munților Baiului, numiți și Gârbova (*)

Tocmai în ideea asta de a admira Bucegii mi-am luat bicicleta de-a-ncălarelea și am plecat spre Azuga într-o bună dimineață de duminică, însoțit de (și la propunerea lui) Andrei, colegul și vechiul meu tovarăș de caiac, și de amicul său Horia, un biciclist mult mai temerar decât mă așteptam, ba chiar și decât ar fi rezonabil, după cum aveam să vedem.

Drumul cu trenul până la Azuga a trecut pe nesimțite – mai mâncând un sandviș, mai dând pe gât o bere (că Horia numai bere își luase și de mâncat și de băut), discutând despre mari migrații umane, de la omul de Cro-Magnon până la bastarni și bulgari și despre urmele lăsate de aceste migrații în fondul genetic actual, sau trăgând cu urechea la conversațiile altor bicicliști din tren, conversații ce nu reușeau cu niciun chip să iasă din făgașul strâmt al furcilor telescopice, angrenajelor și accesoriilor velo. Normal, când dai atâția bani pe echipament de bicicletă cât dau unii, nici nu prea-ți vine să vorbești de altceva, pentru că ești ocupat să amortizezi investiția…

Creasta Baiului și pista de biciclete aferentă

Înainte de a lua altitudine, am refăcut proviziile de apă. În cazul meu, de la nivelul la care am reușit să opresc scurgerea camel bag-ului pe fundul meu de ziceai că am făcut pe mine. În cazul lui Horia, de la zero. Apoi am urcat cu nostalgie și cu tot cu bicicletă în telegondola de la Azuga, unde cu ceva luni în urmă mă suiam cu schiurile, după coada de rigoare.

Traseul pe care l-am urmat a fost, în linii mari, acesta. E traseul clasic de creastă, frecventat de drumeți, de bicicliști, dar și de ATV-iști și 4×4-iști (din fericire ateviștii ne-au scutit grațios de prezența lor, iar 4×4 am întâlnit unul singur. Două, dacă numărăm și ARO-ul cu coviltir plecat la stână după brânză).  E un traseu care oferă generos tot ce au mai bun munții Baiului: priveliștile superbe către Bucegi și către valea Doftanei.

Azuga văzută din capătul de sus al pârtiei Sorica

 

Curios totuși cum poți să ai bicicletă și să nu mergi pe ea, mi-am expus această mică nedumerire, pe care amicul Horia mi-a risipit-o degrabă: bicla nu era a lui, ci a unui prieten, de la care a împrumutat-o cu această fericită ocazie. Unul sensibil mai înalt ca el, după cum dovedea poziția șeii, poziție care i-a cauzat dârzului nostru prieten repetate dar amuzante neplăceri la urcatul în șa.

Bușteni și ale sale pârtii gemene: Kalinderu Întâiul și al Doilea

Vremea a ținut cu noi cam tot drumul: un soare plăcut, ascuns când și când de nori benigni și utili activității foto, un vânticel doar uneori mai vioi, iar ploaia nu ne-a inoportunat. Numai bine adică, pentru că unii dintre noi eram pregătiți pentru toate cazurile, însă alții (vă las plăcerea de a ghici) – pentru niciunul.

Postăvaru în fundal. Pentru cei cu vederea ageră, Măgura Codlei în spatele fundalului, stânga.

Horia nu-și mai amintește unde și-a pus bicla

Peisaj băiesc tipic

Pe la Piscul Câinelui

Coborând spre Secăria, trupa s-a regrupat. Terminându-se coborârile, Andrei n-a mai avut motiv să o ia înainte și ne-a așteptat și pe noi, cei întârziați: Horia – de inerentele dificultăți ale începuturilor, eu – de inerentele pauze foto.

Furnica

 

Peisaje rustice spre Secăria

De la Secăria ne-am luat rămas bun de la grohotișurile dure, spaima camerelor de bicicletă și a fundurilor de biciclist, și am dat binețe unui asfalt neted ca oglinda, pesemne proaspăt turnat anul ăsta. Doar suișul vârtos ne-a mai sâcâit o vreme, fiind deja osteniți după aproape 30 de kilometri de drum de munte.

Dar, aplicând cu succes vechiul proverb „pauzele lungi și dese…”, am ajuns și în vârful dealului de unde începe coborârea finală în Comarnic.

Sus în șa (nu a bicicletei)

Furat de beția vitezei pe caldarâmul demn de Marele Premiu al Bahreinului, mi-am dat drumul la vale, GPS-ul reținând o viteză maximă de 51,6 km/h (nu faceți asta acasă ! Și nici altundeva ! Sau dacă faceți, nu dați link către mine; n-am văzut, n-am auzit !). O cursă nebunească, pe care n-a putut-o opri decât telefonul lui Andrei, rămas undeva în urmă: „Alo, mă, vezi c-am făcut pană !” Nu pe hârtoapele din vârful muntelui, nu pe grohotișurile ostile. Fix aici, pe cel mai bun asfalt din tot județul Prahova.

În fața bisericii, cu ajutorul lui Dumnezeu, Andrei a schimbat rapid roata, apoi, cu un mic ajutor logistic din partea mea, a băgat aer într-însa. În vremea asta, Horia a băgat aer într-o sticlă de Ursus cumpărată de la prăvălia de vizavi.

Înainte de a ne pune pe tren, am turnat niște ciorbe de burtă în burtă, în ambianța unui local cu vedere la peron, ca să fim siguri că nu ne scapă acceleratul. Conversația la dejun a fost alertă, chiar pasionantă, având ca temă centrală compensarea financiară a datoriilor mutuale în trei, datorii acumulate cu ocazia achiziționării diverselor servicii de transport pe șină sau pe cablu. La desert – compensarea notei de plată, inclusiv bacșiș.

Dacă la dus am avut parte de o călătorie lejeră, cu bicicletele lăsate într-un rastel special amenajat în vagon, la întoarcere voiajul a fost claie peste grămadă, oameni și biciclete. Iar conversația subțire pe teme de antropologie, genetică și istorie a fost înlocuită cu una mai aspră, dezvoltată în jurul tematicii „Limitări și interdicții la transportul bicicletelor în vagoanele de clasă neprevăzute cu compartiment velo”. Dezbaterea a beneficiat și de participarea competentă a șefului de tren, de ale cărui opinii avizate am beneficiat contra unui onorariu de 12 lei (cu chitanță, spre dezamăgirea căutătorilor de corupție în papură).

Despărțirea în Gara de Nord a fost emoționantă, momentul culminant fiind acela în care Andrei a descoperit că bicicleta de strânsură a lui Horia nu are frână pe spate…
Una peste alta (sau claie peste grămadă, dacă vreți…) a fost o excursie antrenantă, rodnică, chiar inițiatică pentru unii. În ce mă privește, am tras concluzia că bicicleta mea, pe care am dat 450 de lei, și pe care o chinui zi de zi de aproape 4 ani pe drumul către lucru, este probabil cea mai eficientă investiție pe care am făcut-o vreodată, și ar merita, dacă nu personalizarea printr-un nume (precum Corcodel în cazul caiacului), măcar o mai intensă implicare în modesta mea activitate cutreierător-publicistică.

(*) – pentru generația Bac 2011: acest text e un pamflet, nu vă puie necuratu să-l luați de bun sau să-l citați sub cuvânt că „am văzut eu pe net” atunci când vine vorba de orogeneza carpatină !!