Era odată un banc: „ – Care este importanța economică a Oltului ? – Devine navigabil după ce se varsă în Dunăre !”
Cu puțină bunăvoință, Oltul este navigabil și înainte de vărsarea în Dunăre. Nu cu vapoare, șalupe și barje, dar cu caiacul merge. Ce-i drept, nu prea merge pe toată lungimea, dar, până la primul baraj, plimbarea pe râul național al oltenilor poate fi destul de agreabilă.
Toamna asta am tot vânat momentul prielnic să mai fac niște poze de sezon, din categoria celor intitulate nu doar sugestiv, dar și extrem de original „Culorile toamnei”, „Explozie de culori”, „Simfonie de toamnă”, „Rapsodie de toamnă”, sau alte găselnițe la fel de nemaiauzite și debordând de imaginație. Dar cu atâta nor, ceață și ploaie ca în acest octombrie, cucu simfonie. Cel mult o fugă. Să-i zicem dar „Fugă de toamnă”.
Născut din clipocitul zglobiu al vreunui izvoraș în creierul Hășmașului Mare, Oltul se prăvălește la vale către Depresiunea Ciucului, pe care o vizitează apoi de la nord către sud. Agasat însă de frigurile cumplite care bântuie Ciucul încă de prin octombrie, făcând să crească brusc numărul mențiunilor despre Miercurea-Ciuc în presa centrală, Oltul nostru se grăbește să iasă din Țara Frigului, făcându-și discret loc printre Munții Harghitei, care-i veghează curgerea de pe malul drept, și muntele Ciomatu, ce străjuiește malul stâng, strângând la sân comoara sa cea mai de preț – Lacul Sfânta Ana.
