La vreo 15 km nord-vest de centrul Madridului se află un mic orăşel intitulat El Pardo, tehnic vorbind astăzi parte a municipalităţii capitalei spaniole. Înconjurat de dealuri domoale şi întinse păduri mediteraneene, liniştita suburbie găzduieşte una din reşedinţele regale spaniole – Palacio El Pardo.
Prin 1853, Rusia îşi învârtoşase ambiţiile imperiale, pretextând protejarea creştinătăţii răsăritene stăpânite de un Imperiu Otoman în declin. Ruşii ignorară avertismentele occidentale de a-şi băga minţile în cap, şi curând izbucni Războiul Crimeii (orice asemănare cu evenimente mai noi este întâmplătoare… sau nu ?…). Rusia fu pusă cu botul pe labe 3 ani mai târziu, iar anglo-francezii, spre a se încredinţa că interesele nu le vor fi călcate pe bombeu prea curând, luară măsuri pentru asigurarea echilibrelor de putere în Răsăritul Europei. Una dintre măsuri era înfiinţarea Comisiunii Europene a Dunării, care avea menirea de a gestiona libera navigaţie la gurile fluviului. Iar sediul Comisiunii fu decis într-o mică aşezare pescărească, pentru care acum începea o nouă istorie: Sulina.
Ţara noastră e mare şi frumoasă. Podoabe ale naturii o împânzesc de la Oradea la Mangalia şi de la Botoşani la Giurgiu. Dincolo de Giurgiu, podoabele naturii împânzesc ţara vecină şi prietenă, Bulgaria, însă, de când mai tot românul a învăţat drumul către Bansko sau Nisipuri, de când cu UE şi, în curând, cu Schengen şi moneda unică, putem spune – cu simpatie şi fără urmă de revizionism – că şi Bulgaria e ţara noastră.
Pentru Turcia, turismul este o activitate economică de bază. Kayseri este un oraș în Turcia, ridicat pe locul anticei cetăți Cezareea (= ruine, istorie, cultură etc.). Mai mult, Kayseri este principala poartă de acces către Cappadocia, una dintre principalele atracții turistice ale Turciei. Deci condițiile sunt coapte pentru ca acest oraș să fie o vedetă turistică. Dar viața bate filmul și Kayseri este un oraș ale cărui singure puncte forte sunt mâncarea turcească și un munte la vreo 30 de kilometri, pe care arhitecții locali au făcut tot posibilul să-l mascheze pentru puținii turiști care se vântură prin centrul orașului.
Cum anticipam în articolul precedent, a venit timpul să vorbesc despre Ayutthaya, vechea capitală a regilor thai. O fac însă jucând în deplasare ! Am avut onoarea de a fi invitat să “conferenţiez” în exclusivitate pe Amintiridincalatorie.ro, ceea ce am acceptat bucuros. Vă invit aşadar să depănăm amintiri din călătorie de la Ayutthaya ! Continue reading Ayutthaya
Primul episod al foiletonului meu thailandez vă va fi lăsat, poate, un gust nu prea apetisant despre capitala Thailandei. N-aș spune că mă macină remușcările, dar ar fi corect să vorbesc și despre partea plină a paharului – câteva din templele şi palatele monumentale din Bangkok.
Pe vremuri mi se părea cea mai jalnică chestie să-ți iei concediu în noiembrie: nici plajă, nici săniuș. Nici măcar toamnă de-aia frumoasă. Ori ești incredibil de stupid, ori ești fraierul fraierilor la serviciu și numai atunci s-au mai găsit zile de concediu și pentru tine.
Situația devine cu totul alta dacă în noiembrie mergi în țările calde. Iar dacă vorbim de țările cu climat musonic, cum e și Thailanda, acolo dimpotrivă, sezonul fraierilor e fix iulie și august, când plouă cu spume și e cald de crăpi. Domnii merg din noiembrie și până prin martie. Considerându-mă un domn (mai din topor, dar totuși un domn), este ceea ce am făcut și eu, împreună cu doamna mea: am mers în Thailanda în noiembrie.
De ceva vreme am devenit un client “premium” al lacului Mogoşoaia, pe oglinda căruia îl aştern destul de des pe Corcodel (caiacul meu monopost, pentru cine a deschis mai târziu radioul), în zori de zi, pentru câte o tură de dezmorţire ce ţine loc de alergat în Herăstrău.
Nu de puţine ori turele de dezmorţire au degenerat în sesiuni foto, scopul iniţial de tonifiere fizică fiind anihilat cu succes prin aprige dureri profesionale de spate. Cu sau fără tonifiere, am strâns cu timpul ceva material ilustrat cu care pot pune de-o pricăjită de postare tematică.
Ca să sporesc și mai abitir süspansul în care am lăsat relatarea despre Sankt Leninsburg, voi schimba pentru moment tonalitatea cu un scurt intermezzo autohton. Riscantă decizie, pentru că publicul, deja ațâțat cu măreția unui oraș strălucitor, va fi destul de contrariat de trecerea bruscă de pe malul Nevei pe malul Dunării, la marginea Bărăganului. Asta, desigur, în cazul că a mai rămas ceva public.
Astă-toamnă, umblând pe poteci împădurite nu departe de stațiunea Covasna, am găsit pe marginea drumului un frumos trunchi de molid, proaspăt secerat de harnici și pricepuți mânuitori de drujbă. Departe de a fi vreun „gorun al lui Horea”, copacul ăsta, încă falnic și sănătos la 66 de ani, a trăit toată epoca postbelică. Și ar mai fi trăit mult și bine, dacă n-ar fi stat în calea vreunui investitor strategic din domeniul cherestelei neprelucrate.
