Nimeni nu-i profet pe blogul lui. Încheiam acum 3 ani seria de postări despre peregrinările prin Thailanda cu pronosticul că e puțin probabil să revin vreodată în țara lui Pad Thai-Împărat, că la urma urmei lumea largă e suficient de largă. Iacătă că m-am înșelat. E ca mersul prin zăpadă proaspătă – prima dată o poți lua pe unde vrei, dar a doua oară urmele lăsate în zăpadă te vor atrage magnetic, deși covorul alb ți-ar oferi teoretic posibilități nelimitate.
Sunt mai multe motive pentru care cred că stabilirea zilei de 1 decembrie ca sărbătoare naţională a României a fost o idee neinspirată. Mă voi rezuma aici la un singur motiv, ca să nu transced menirea acestui jurnal: vremea de 1 Decembrie e mai mereu umedă şi ceţoasă – nici de ieşit la iarbă verde, nici de săniuş. Ultima nădejde de a mai monetiza minivacanţa încropită din Sf. Andrei şi Ziua Naţională rămân tot Carpaţii, unde, dacă nu e soare pe creste, măcar ceaţa e mai spectaculoasă.
Am dat o raită de control prin parcul Tineretului, poate prind vreo orătanie mai acătării pe bucata de baltă încă neînghețată. N-a fost să fie, am rămas cu ochii în soare. Adică în contrîjur. Cum școala de la Barbizon s-a închis din cauza restanțelor la întreținere iar impresionismul nu mai impresionează pe nimeni, ceea ce a ieșit s-ar putea încadra în curentul “ecole de contrîjur du parc de la Jeunesse colț cu Cărămidari”.
Munții Vrancei sunt ca un fel de răscruce unde și-au dat întâlnire felurite plăsmuiri ale naturii și ale minții omenești. Aici se adună la sfat trei mari plăci tectonice care din 30 în 40 de ani se joacă cu nervii noștri. Tot aici s-au adunat mulțime de legende: de la povestea Vrâncioaiei cu ai ei șapte feciori viteji la legenda Mioriței și la credința în comoara dacică ascunsă în măruntaiele muntelui, pe care n-a dibuit-o până azi nici măcar RMGC-ul. În Munții Vrancei se întâlnesc Moldova, Ardealul și Valahia, și tot aici e răspântie mare de vânturi, care fac să se strângă peste an la precipitații așa cum mai rar se vede pe la noi.
E iarnă grea, cu nămeți „mai mari ca-n cinzeșpatru”, cu ger de crapă pietrele. Încerc să rememorez momente de astă-vară, când asudam prin Dobrogea pârjolită de soare sau umblam cu caiacul prin Delta luxuriantă. Parcă n-ar fi amintiri, ci rodul fanteziei unei minți prea înghețate. Tot pură fantezie pare și cântecul privighetorii sau al grangurului sau al altor înaripate care acum își petrec vacanța de iarnă la soare, în țările calde, în timp ce aici totul e sub omăt.
De când cu faza cu protestul, ne frăgezesc ăștia de la meteo cu coduri care mai de care mai colorate: galben de ninsoare, portocaliu de vijelie, roșu-vărgat de polei cu promoroacă ș.a.m.d., ca să mă gândesc de două ori înainte de a protesta data viitoare. Dar nu-i bai, că se găsește câte ceva frumos și pe codurile astea. Bunăoară, tocmai ne-au tras Herăstrăul în cleștar ! Până a nu se răscoace codul gălbui-portocaliu în verde-arămiu, am dat fuga cu tehnica din dotare să surprind starea de fapt asupra faptului. Ce-a ieșit se vede mai jos.
S-a deschis sezonul la proteste. Sătui de batjocură, incompetență, mârlănie, sărăcie și câte și mai câte, oamenii și-au ieșit din pepeni, apoi din case și s-au dus în piață să protesteze și să-și spună fiecare oful: contra guvernului, a lui Băsescu, a opoziției, a taxei auto, a băncilor, a legii sănătății, a legii suporterului, a prețului benzinei, contra Roșiei Montane, a Ținutului Secuiesc sau a administratorului de bloc. Unele ofuri le înțeleg, altele mai puțin, dar la o adică aș avea și eu unele proprii. De-o pildă, aș protesta vehement contra lipsei zăpezii în București. Primăria ar trebui să se doteze nu doar cu utilaje de deszăpezire, ci și cu utilaje de înzăpezire. Admit totuși că pe criza asta e un deziderat cam greu realizabil, cam la fel de greu precum demisia de bunăvoie a întâiului matroz. Deci prefer ca, decât să protestez fără o finalitate certă în piață, să-mi materializez protestul meu pro-zăpadă printr-o ieșire acolo unde zăpada chiar există, prin grija autorităților locale.
În așteptarea iernii astronomice și mai ales a celei meteorologice ne mai facem de lucru cu iarna ornitologică. Din nou la Călărași, într-o duminică însorită dar vântoasă.
Trebuie limpezit din capul locului: aparentul insucces al precedentei expediții de căutare cu caiaculnu este, dragi iubitori de arheologie stomatologică, decât un eșec parțial de etapă. De fapt, dacă aplicăm teoria de management al războiului dezvoltată de Ștefan cel Mare, respectivul eșec deschide calea către noi izbânde, deoarece am aflat cu acel prilej unde NU trebuie să căutăm după caninii bătrânului dar aprigului dregător otoman.
Continue reading “Cu schiurile în căutarea dinților lui Sinan Pașa”
