Era odată un banc: „ – Care este importanța economică a Oltului ? – Devine navigabil după ce se varsă în Dunăre !”
Cu puțină bunăvoință, Oltul este navigabil și înainte de vărsarea în Dunăre. Nu cu vapoare, șalupe și barje, dar cu caiacul merge. Ce-i drept, nu prea merge pe toată lungimea, dar, până la primul baraj, plimbarea pe râul național al oltenilor poate fi destul de agreabilă.
Sunt mai multe motive pentru care cred că stabilirea zilei de 1 decembrie ca sărbătoare naţională a României a fost o idee neinspirată. Mă voi rezuma aici la un singur motiv, ca să nu transced menirea acestui jurnal: vremea de 1 Decembrie e mai mereu umedă şi ceţoasă – nici de ieşit la iarbă verde, nici de săniuş. Ultima nădejde de a mai monetiza minivacanţa încropită din Sf. Andrei şi Ziua Naţională rămân tot Carpaţii, unde, dacă nu e soare pe creste, măcar ceaţa e mai spectaculoasă.
Îi pusesem gând rău lui Bîzu încă dinainte de terminarea primului plin de benzină. Voiam să-l duc pe cele mai înalte culmi, și asta la propriu. Prin vară, pe când îmi scuipam plămânii pe Valea Rea spre Moldoveanu, prietenul meu Ducu, CEO la photoducu.ro, mi-a strecurat abil ideea că ascensiunea pe vestitul vârf poate începe și de la 2200 de metri, nu musai de la 1400. Cu condiția să ai cu ce să ajungi la 2200.
Vocea jandarmului spintecă întunericul nopții:
– N-aveți voie aici !
– De ce ?
– Vă rog să vă întoarceți !
– Dar de ce ?
– N-aveți voie !
Dialogul suprarealist purtat pe verticală reverberează pe peretele de beton al barajului.
– Bine, dar de ce n-avem voie ?
– N-aveți voie. Vă rog să vă întoarceți !
O Lună boantă aruncă raze cadaverice către undele potolite ale vestitului lac de acumulare. Cu plescăit leneș de padele, cele două caiace fac cale întoarsă. Nu atât din pricina interdicției rostogolite de sus, de pe baraj, de vocea hotărâtă a jandarmului, cât din cauza inflexibilității zidului de beton care ar fi blocat oricum o eventuală tentativă de navigație înspre aval…
E tare liniștită dimineața lui întâi de Gerar. E încremenirea de după cheful monstru de azi-noapte, când tot natul a sărbăutorit cum se cuvine bucuria lăsării la vatră a lui 2010, un an la fel de păcătos ca toți cei de dinaintea lui, de vreme ce pe toți îi întâmpinăm cu urale, dar ni se ia o piatră de pe inimă când scăpăm de ei.
Singurul aflat la datorie pare a fi doar bunul Soare, care revarsă cu dărnicie strălucirea sa peste o natură hibernală aflată totuși cam în deficit de zăpadă aici, în Apuseni. Este și motivul pentru care schiurile de tură le-am atașat de rucsac, iar nu de clăparii cu al căror bocănit greu am pornit pe chinuitul drum forestier ce urcă molcom către Șesul Cald.
