Nimeni nu-i profet pe blogul lui. Încheiam acum 3 ani seria de postări despre peregrinările prin Thailanda cu pronosticul că e puțin probabil să revin vreodată în țara lui Pad Thai-Împărat, că la urma urmei lumea largă e suficient de largă. Iacătă că m-am înșelat. E ca mersul prin zăpadă proaspătă – prima dată o poți lua pe unde vrei, dar a doua oară urmele lăsate în zăpadă te vor atrage magnetic, deși covorul alb ți-ar oferi teoretic posibilități nelimitate.
La vreo 15 km nord-vest de centrul Madridului se află un mic orăşel intitulat El Pardo, tehnic vorbind astăzi parte a municipalităţii capitalei spaniole. Înconjurat de dealuri domoale şi întinse păduri mediteraneene, liniştita suburbie găzduieşte una din reşedinţele regale spaniole – Palacio El Pardo.
Pe vremuri mi se părea cea mai jalnică chestie să-ți iei concediu în noiembrie: nici plajă, nici săniuș. Nici măcar toamnă de-aia frumoasă. Ori ești incredibil de stupid, ori ești fraierul fraierilor la serviciu și numai atunci s-au mai găsit zile de concediu și pentru tine.
Situația devine cu totul alta dacă în noiembrie mergi în țările calde. Iar dacă vorbim de țările cu climat musonic, cum e și Thailanda, acolo dimpotrivă, sezonul fraierilor e fix iulie și august, când plouă cu spume și e cald de crăpi. Domnii merg din noiembrie și până prin martie. Considerându-mă un domn (mai din topor, dar totuși un domn), este ceea ce am făcut și eu, împreună cu doamna mea: am mers în Thailanda în noiembrie.
As I have described in my previous post, the city you can find on the map under the name of Sankt Petersburg is actually a mix of old imperial splendour and Leningrad’s surprisingly vivid Communist symbolistics, which made me name this fascinating city Sankt Leninsburg. Today, however, I will forget about Lenin, red stars and proletcultism and focus just on some of old Russia’s very symbols: churches of Sankt Petersburg and the imperial estates at Peterhof.
Visiting cities in Central Europe – from Strasbourg to Brasov and from Milan to Copenhagen – can be like listening to Strauss’ waltzes: at some point one feel the need to pause the player and say `OK, I got the idea !`.
Of course, this is a very minimalistic statement and I don’t support it myself. However, you will admit there’s a certain amount of reason in this `seen-one-seen’em-all` approach when talking about Central-European / German / Austrian (call it whatever you like) cities. Those who find this approach very reasonable would probably like to deal with the original – well, Prague is definitely it ! The one city among them all to best explore the square-place-paved-in-stone-with-a-baroque-church-on-one-side-and-two-dozens-of-Jugendstil-buildings-on-the-other-three-plus-a-Gothic-cathedral-downtown type of Central-European city.
