La vreo 15 km nord-vest de centrul Madridului se află un mic orăşel intitulat El Pardo, tehnic vorbind astăzi parte a municipalităţii capitalei spaniole. Înconjurat de dealuri domoale şi întinse păduri mediteraneene, liniştita suburbie găzduieşte una din reşedinţele regale spaniole – Palacio El Pardo.
Prin 1853, Rusia îşi învârtoşase ambiţiile imperiale, pretextând protejarea creştinătăţii răsăritene stăpânite de un Imperiu Otoman în declin. Ruşii ignorară avertismentele occidentale de a-şi băga minţile în cap, şi curând izbucni Războiul Crimeii (orice asemănare cu evenimente mai noi este întâmplătoare… sau nu ?…). Rusia fu pusă cu botul pe labe 3 ani mai târziu, iar anglo-francezii, spre a se încredinţa că interesele nu le vor fi călcate pe bombeu prea curând, luară măsuri pentru asigurarea echilibrelor de putere în Răsăritul Europei. Una dintre măsuri era înfiinţarea Comisiunii Europene a Dunării, care avea menirea de a gestiona libera navigaţie la gurile fluviului. Iar sediul Comisiunii fu decis într-o mică aşezare pescărească, pentru care acum începea o nouă istorie: Sulina.
Cum anticipam în articolul precedent, a venit timpul să vorbesc despre Ayutthaya, vechea capitală a regilor thai. O fac însă jucând în deplasare ! Am avut onoarea de a fi invitat să “conferenţiez” în exclusivitate pe Amintiridincalatorie.ro, ceea ce am acceptat bucuros. Vă invit aşadar să depănăm amintiri din călătorie de la Ayutthaya ! Continue reading Ayutthaya
Primul episod al foiletonului meu thailandez vă va fi lăsat, poate, un gust nu prea apetisant despre capitala Thailandei. N-aș spune că mă macină remușcările, dar ar fi corect să vorbesc și despre partea plină a paharului – câteva din templele şi palatele monumentale din Bangkok.
Sunt un pasionat colecţionar de clişee. Când vine vorba de oraşe, două dintre clişeele mele favorite sunt “Veneţia Nordului” (sau a oricărui alt punct cardinal) şi “un oraş al contrastelor”. Ambele se potrivesc mănuşă şi Bangkokului. Capitala Thailandei este, firesc, primul punct de contact cu această ţară pentru majoritatea turiştilor străini şi este, la fel de firesc, şi primul episod al seriei de postări eclectice despre recenta noastră destinaţie de vacanţă în toi de noiembrie.
Pe vremuri mi se părea cea mai jalnică chestie să-ți iei concediu în noiembrie: nici plajă, nici săniuș. Nici măcar toamnă de-aia frumoasă. Ori ești incredibil de stupid, ori ești fraierul fraierilor la serviciu și numai atunci s-au mai găsit zile de concediu și pentru tine.
Situația devine cu totul alta dacă în noiembrie mergi în țările calde. Iar dacă vorbim de țările cu climat musonic, cum e și Thailanda, acolo dimpotrivă, sezonul fraierilor e fix iulie și august, când plouă cu spume și e cald de crăpi. Domnii merg din noiembrie și până prin martie. Considerându-mă un domn (mai din topor, dar totuși un domn), este ceea ce am făcut și eu, împreună cu doamna mea: am mers în Thailanda în noiembrie.
De ceva vreme am devenit un client “premium” al lacului Mogoşoaia, pe oglinda căruia îl aştern destul de des pe Corcodel (caiacul meu monopost, pentru cine a deschis mai târziu radioul), în zori de zi, pentru câte o tură de dezmorţire ce ţine loc de alergat în Herăstrău.
Nu de puţine ori turele de dezmorţire au degenerat în sesiuni foto, scopul iniţial de tonifiere fizică fiind anihilat cu succes prin aprige dureri profesionale de spate. Cu sau fără tonifiere, am strâns cu timpul ceva material ilustrat cu care pot pune de-o pricăjită de postare tematică.
Ca să sporesc și mai abitir süspansul în care am lăsat relatarea despre Sankt Leninsburg, voi schimba pentru moment tonalitatea cu un scurt intermezzo autohton. Riscantă decizie, pentru că publicul, deja ațâțat cu măreția unui oraș strălucitor, va fi destul de contrariat de trecerea bruscă de pe malul Nevei pe malul Dunării, la marginea Bărăganului. Asta, desigur, în cazul că a mai rămas ceva public.
Fotografia e o artă a subiectivului (iaca poznă de clișeu, că doar n-o fi fiind și artă obiectivă pe lumea asta…). Prin lentila camerei, orice poate fi făcut să arate mai bine decât în realitate. Chiar și un oraș ca Bucureștiul. Mai ales dacă e noapte. Și cu asta am ajuns deja cu clișeele la cota 2 (ba chiar 3, cu titlu cu tot), în nici patru rânduri !
