Vademecum ornitologic de muzică clasică

Oare câţi dintre marii compozitori de muzică clasică or fi fost atraşi de colegii muzicieni din lumea păsărilor ? Vi-l închipuiţi pe Chopin plimbându-se cu binoclul de gât pe câmpiile înverzite de lângă Varşovia ? Pe Beethoven punând chemători prin pădurile de la marginea Vienei ? Sau pe Mendelssohn-Bartholdy notându-şi meticulos toate speciile de păsări văzute în periplul său scoţian ?…

turdus philomelos song thrush music birds birdwatching pasari cantatoare

Sturz cântător (Turdus philomelos)

Cert este că reprezentarea muzicală a diverselor feluri de înaripate colecţionează un număr respectabil de exemple, începând, gospodăreşte, încă din epoca preclasică. Vivaldi deschide Anotimpurile în vervă, şi, după enunţarea temei principale din Primăvara, ne aruncă direct în crângul plin de păsărele vesele ciripind în răcoarea dimineţii de aprilie:

Felurite ciripitoare – poate mierle, poate cinteze sau piţigoi, dar cui îi pasă ?! – sunt toate în devălmăşie în cele vreo 15 măsuri susţinute de viorile pe trei voci şi însoţite, în partitură, de indicaţia cvasi-literară Canto de gl’uccelli. Se vede că suntem în anotimpul cel mai activ, iar spiritul italian e la el acasă: flirt, amor, serenade…

Lucrurile devin însă ceva mai precise când ornitologul e neamţ. Ca să-şi stimuleze inspiraţia pentru compunerea Simfoniei a 6-a, “Pastorala”, Beethoven a ieşit şi el la păsări în peisajul rural din afara Vienei, pe malul unui pârâu, dar ţine morţiş să ştie exact ce specii întâlneşte, apoi le notează conştiincios, în ordine, direct în partitură:

Privighetoarea de zăvoi (Luscinia megarhynchos), cu inconfundabilul său tril crescător şi accelerat

Prepeliţa (Coturnix coturnix), cu a sa chemare de “pitpalac”

Cucul (Cuculus canorus), care face, evident, “cu-cu”

Laolaltă, cele trei păsări s-ar fi auzit cam aşa pe malul pârâului:

Şi acum ascultaţi ce-a ieşit la Beethoven:

Sehr schön, nu ?…

Una din păsările cele mai curtate de marii creatori clasici este lebăda. Deşi este o pasăre aproape mută, impresionează prin graţia majestuoasă, dar are şi avantajul că e mare, albă, şi uşor de observat. Vorbim aici de lebăda de vară (Cygnus olor), deoarece surata ei de iarnă (Cygnus cygnus) are o ţinută cam din topor şi uneori scoate nişte râgâieli tare ne-muzicale.

Cygnus olor lebada muta de vara pasari apa birds birdwatching music

Ceaikovski i-a amenajat aşadar lebedei (de vară) un habitat întreg, în patru acte: Lacul Lebedelor. Cum lebăda nu cântă, dar e graţioasă, nici “Lacul” lui Ceaikovski nu e operă, ci balet. Leitmotivul poveştii dansante e o melodie diafană ca plutirea albei lebede:

Trebuie să admiteţi că pasărea are potenţial, motiv pentru care a fost curtată şi de alţi compozitori. Camille Saint-Saens, de exemplu, i-a dedicat o sensibilă scenă din suita “Carnavalul Animalelor”:

Wagner însă, delicat ca tot neamţu’, a făcut-o mijloc de locomoţie în Lohengrin, unde dalba făptură trage după ea ditai barcazul, cu tot cu eroul titular într-însa.

Dacă tot veni vorba de magul de la Bayreuth, e păcat să trec peste apariţia unei păsări ca personaj cu acte-n regulă într-o lucrare de operă, unde are partitură de cântat, cot la cot cu restul distribuţiei. În opera Siegfried, eroul principal, numit – surprinzător – chiar Siegfried, tot aude o păsăruică care pare să-l urmărească prin pădure, ca şi când ar vrea să-i spună ceva.

Fără să intru prea mult în detalii, flăcăul ajunge la un moment dat, după ce căsăpeşte un balaur fioros, să priceapă limba păsărilor. În consecinţă, păsărica, până atunci redată de instrumente din orchestră, începe să cânte cu glas omenesc:

Deşi interpretarea cântecului unei păsări de către o voce feminină, de soprană, pare firească din perspectivă sonoră, ornitologul va zâmbi pe sub mustaţă, ştiind că cei care cântă în neamul păsăresc sunt de fapt masculii… Dar Wagner e departe de nivelul de pregătire ornitologică al lui Beethoven, aşa că nici măcar nu ne spune cu ce specie avem de-a face, ci indică sec: Waldvogel, adică pasărea pădurii. Poftim acum de-o ghiceşte după sunet ! Fără să am pretenţii de exactitate dintr-o redare atât de stilizată, aş putea specula că e vorba de un mascul de silvie cu cap negru (Sylvia atricapilla), cântăreţ comun în pădurile din Câmpia Rinului.

Sylvia atricapilla silvie cap negru blackcap sylviidae songbirds birds birdwatching fores padure pasari cantatoare

Silvie cu cap negru (Sylvia atricapilla)

Ornitologia este un hobby de nişă, mai puţin răspândit la noi decât în vestul Europei. Sunt însă români care au prins gustul acestei îndeletniciri în Occident şi care, ajunşi acasă, la ţară, au pus-o în practică. Este şi cazul lui George Enescu, marele compozitor român stabilit la Paris. Sub impresia produsă de revederea plaiurilor natale, el compune Suita a 3-a pentru orchestră,Săteasca“, a cărei a treia mişcare are indicaţia programatică destul de stufoasă “La vieille maison de l’enfance au soleil couchant – Pâtre – Oiseaux migrateurs et corbeaux – Cloche vespérale“. Din păcate, Enescu nu pare un birdwatcher prea talentat, deoarece tot ce reuşeşte să observe în bogatul habitat natural al podişului moldovenesc sunt nişte amărâte de ciori:

Nici vorbă de vreun oiseau migrateur – un cocor, o acvilă ţipătoare, ceva -, doar enervantul zgomot al ciorilor, pe care abia dangătul cloche-ului vespéral  îl curmă, trimiţându-le pe agasantele corvide la culcare prin plopi. Mai multă atenţie data viitoare, maestre, nu-mi vine să cred că n-aţi văzut măcar o pupăză !

Vă asigur, dragi cititori-auditori, că interacţiunea dintre ornitologie şi muzică clasică se întinde dincolo de cele câteva măsuri în tempo Allegro rubato de mai sus, dar mă voi opri aici cu micul meu eseu interdisciplinar, înainte de a alunga toţi păsărarii din sala de concert şi melomanii din situl Natura 2000.

cocor grus crane pasari migratoare birds birdwatching



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *