Un mitic pe Muntele Mare

E tare liniștită dimineața lui întâi de Gerar. E încremenirea de după cheful monstru de azi-noapte, când tot natul a sărbăutorit cum se cuvine bucuria lăsării la vatră a lui 2010, un an la fel de păcătos ca toți cei de dinaintea lui, de vreme ce pe toți îi întâmpinăm cu urale, dar ni se ia o piatră de pe inimă când scăpăm de ei.
Singurul aflat la datorie pare a fi doar bunul Soare, care revarsă cu dărnicie strălucirea sa peste o natură hibernală aflată totuși cam în deficit de zăpadă aici, în Apuseni. Este și motivul pentru care schiurile de tură le-am atașat de rucsac, iar nu de clăparii cu al căror bocănit greu am pornit pe chinuitul drum forestier ce urcă molcom către Șesul Cald.

Mi-am pus în cap să bifez mai multe premiere în această primă zi a anului: prima drumeție pe 2011, prima mea ascensiune pe Muntele Mare și cine mai știe ce altele. Din păcate, o premieră am bifat-o încă de la plecarea de la „bază” (căsuța prietenilor mei Jenő și Magdi aflată în stațiunea Muntele Băișorii): prima drumeție fără aparat foto. Căci la plecarea din București, cocârjat de mulțimea de sacoșe, traiste și rucsaci, am uitat mica geantă cu aparatul foto, precum l-au uitat părinții pe micuțul poznaș din „Home Alone”. Nu-i nimic, bine că am îndesat în bagaj teleobiectivul de 300 mm !

Va trebui, deci, să mă mulțumesc, pentru poze, cu o săpunieră Panasonic pe care soția mi-a împrumutat-o cu grație, putându-se dispensa de ea pe durata somnului prelungit de 1 ianuarie. Însă se știe că nu aparatul, ci fotograful este cel care determină calitatea pozelor, așa că, dacă nu vă plac pozele, vă rog să nu dați vina pe săpunieră !
Curând mai fac rost de un tovarăș: apărut de niciunde, un ciobănesc carpatin mare și blând se lipește de mine ca nevoia de om.

Îmi aduc aminte de pățaniile cu Blegu din Valea Cerbului, dar noul meu prieten pare să nu fie totuși genul care provoacă buclucuri. Ca să nu mă adresez impersonal cu „cuțu-cuțu”, îi atribui numele provizoriu de Avrămuț, pătruns fiind de amintirea unui alt viteaz care străbătea, învelit tot într-o blană mițoasă, cărările Apusenilor pentru a-i mușca pe grofi de turul nădragilor.
Din când în când, singurătatea este spartă de trecerea câte unei mașini ce urcă spre o destinație necunoscută, doar spre a se întoarce înapoi după câteva minute. De la unul dintre șoferi aflu că sunt pe calea cea bună către Muntele Mare, deoarece drumul pe care am pornit e mai prost semnalizat chiar și decât stațiile de metrou din București.
Nu trece mult până aflu și destinața spre care matinalii șoferi se grăbeau: pârtia de schi de la vf. Buscat, proaspăt dotată cu o instalație modernă de telescaun.

Deocamdată nu e dotată și cu destulă zăpadă, ceea ce-i alungă degrabă îndărăt pe amatorii de slalom special. Eu însă tocmai am ajuns la Șesul Cald, unde omătul pare să-și intre în drepturi mai hotărât decât pe pârtia Buscatului.

De ce-i zice șes, se vede destul de clar – spre sud de vârful Buscat se întinde un platou generos, împodobit de localnici cu câteva adăposturi pentru animale. De ce-i zice cald însă nu mi-e prea limpede. Dar e momentul să las schiurile la zăpadă și să mă pregătesc de o repriză serioasă de dat la bețe.

Cât timp îmi montez pieile de focă iar Avrămuț se caută tacticos de musafiri în blană, dinspre vale apare un nou tovarăș de drum. Este Ioan, un clujean harnic călcător de poteci de munte și strașnic cunoscător al Apusenilor. Avrămuț îi adresează câteva lătrături de bun venit, mai mult ca să-mi arate mie că e vigilent decât ca să facă pe agresivul. Tustrei pornim către țelul final, deja vizibil – cupola radarului „meteorologic” de pe Muntele Mare.

După ce poteca noastră ne amăgește trecător cu o scurtă coborâre, ocolind prin dreapta vârful Pietrele Mărunte, începe urcușul final către Muntele Mare.

Pe măsură ce urcăm și vântul pornește a-mi șfichiui aprig mustața proaspăt rasă încep să mă prind de ce Șesului de sub Buscat i se spunea Cald. Dar nu am a mă plânge, căci răsplata e îmbelșugată: atmosfera e clară ca apa de izvor iar privirea zboară slobodă, cuprinzând tot arcul Carpaților, ale cărui poale se scaldă într-un ocean de nori !

Oare la fel va fi arătat priveliștea și în Miocen, pe vremea străvechii Mări Sarmatice, când munții de azi erau doar niște insule ? Spre nord și nord-est se zăresc Țibleșul, Gutâiul și Rodnei, spre sud-est Făgărașii, spre sud Parângul. Retezatul este în spatele Muntelui Mare pe care tocmai îl urcăm și nu se vede. Alte masive sunt fie prea îndepărtate, fie prea scunde pentru a-și iți vârfurile de sub stratuși. Împreună cu Ioan facem un scurt seminar de făgărașologie, identificând câteva din principalele vârfuri ale Alpilor Transilvaniei: Moldoveanu și Viștea, Vânătoarea lui Buteanu, Negoiu.

(Scurtă paranteză: denumirea de Alpii Transilvaniei, deși foarte inspirată și penetrantă în termeni de branding și marketing, nu mi se pare tocmai riguroasă: peste 90% din suprafața Făgărașilor se găsește în Muntenia, căreia nu degeaba îi zice Muntenia ! Însă explicația supranumelui Făgărașilor constă în vizibilitatea mult mai spectaculoasă a falnicilor munți dinspre Ardeal, de unde îi va fi văzut întâia dată și Emmanuel de Martonne, cel care i-a supranumit astfel și care avea idee despre Alpi, în timp ce dinspre sud n-a apărut niciun geograf turc să-i boteze Taurusul Valahiei…)

Munții Gilăului în față, sub nori

Purtând așadar în inimă juma’ de țară, finalizăm urcușul pe vârf. Aici ne întâmpină o prietenoasă bază militară NATO unde, după datina din străbuni, fotografiatul este interzis. Îmi fac semne amicale cu una din santinele care n-are de unde ști șirul de sudălmi pe care le zic în gând la adresa stabilimentului ce s-a lăbărțat ca broasca-n tău fix unde-i priveliștea mai faină. Îi lăsăm dar pe vitejii urmași ai lui Peneș Curcanul să ne păzească de misilele nord-coreene și purcedem către vale, orele fiind înaintate. E timpul să-mi scot pieile de focă și să-mi las doagele să plutească diafan peste fuioarele de omăt aliniate de bătaia vântului și peste niște colți de piatră obraznici pe care iarna nu i-a pus încă la respect, prilej de sonorități atroce răzbătând de sub talpa prea grăbită. Prietenul Ioan mă ajunge din urmă cu ocazia fostei scurte coborâri amăgitoare, preschimbate acum în urcare lungă și enervantă. Dar drumul curge lesne în doi, căci pălăvrăgim despre apicultură, electronică, fotografie, prieteni comuni, drumeții trecute și poate viitoare. Ioan are câte o povestioară, o explicație, o istorie pentru fiecare locșor pe lângă care trecem, e o plăcere să mergi cu el !

Iacătă însă cum drumul nostru se apropie cătinel de sfârșit, precum soarele își săvârșește și el scurta plimbare pe bolta de ianuarie și se ascunde după Muntele Mare.
În sus, spre pârtia de la Buscat, mașinile continuă să treacă cu sârg și putem fi de folos cu indicații câtorva pantofari care merg și ei să-și facă o iolă-două și apoi să se întoarcă în Cluj spre a se făli c-au fost la munte. Deh, noi cu Miticii, ei cu Chicoș-Rostoganii…
Îmi iau rămas bun de la Ioan, cu încredințarea că ne vom mai întâlni pe undeva, pe cărări de munte. De la Avrămuț nu mai pot să-mi iau rămas bun, că l-am pierdut naiba știe pe unde imediat ce am dat iar de așezare omenească. Dacă citești cumva asta, dragă Avrămuț, te salut și-ți mulțumesc și ție pentru companie !



2 responses to “Un mitic pe Muntele Mare”

  1. Radu says:

    Nu-mi vine a crede ca se vedea atat de clar tot arcul Carpatic… Foarte frumos trebuie sa fi fost 🙂

  2. Sara says:

    Imi place!!!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *