Vederi de la stâna din Carpaţi

Sunt mai multe motive pentru care cred că stabilirea zilei de 1 decembrie ca sărbătoare naţională a României a fost o idee neinspirată. Mă voi rezuma aici la un singur motiv, ca să nu transced menirea acestui jurnal: vremea de 1 Decembrie e mai mereu umedă şi ceţoasă – nici de ieşit la iarbă verde, nici de săniuş. Ultima nădejde de a mai monetiza minivacanţa încropită din Sf. Andrei şi Ziua Naţională rămân tot Carpaţii, unde, dacă nu e soare pe creste, măcar ceaţa e mai spectaculoasă.

Instigat, ca şi în alte dăţi, de prietenul Ducu, am pornit, la cumpăna dintre Brumar şi Undrea, pe potecile care brăzdează lungile muchii ale versantului sudic al masivului Făgăraş – poteci pe care Ducu le ştie mai bine decât ciobanii care le transhumează mioritic în fiecare din ultimii 2000 şi ceva de ani.

Să dormi două nopţi într-o stână, la zero grade, pe nişte priciuri murdare şi strâmbe, împărţind spaţiul locativ şi mâncarea cu şoriceii şi primind ocazional vizite de curtoazie de la Moş Martin, nu e tocmai culmea confortului. Să urci gâfâind până la 1600 m, cărând aproape 30 de kile în spinare (din care vreo 8 logistica foto), e destul de chinuitor. Dar toate astea sunt inconveniente pe care le treci lesne cu vederea dacă ştii că jupân Munte îţi va răsplăti cu mărinimie strădaniile.

Iar asta se întâmplă cu prisosinţă, chiar şi atunci când, pe crestele munţilor, soarele tot nu-şi ia meritata revanşă pentru înfrângerea la scor de maidan pe care o suferă de o lună încheiată prin posomorâta Câmpie Română.

Norii pe care crestele Făgăraşilor îi sparg în vălătuci bezmetici şi perdele de ceaţă creează un spectacol dinamic ce te ţine cu sufletul la gură. Peisajul se schimbă de la un minut la altul, ba chiar la interval de secunde. Dacă nu eşti pe fază să surprinzi un anumit mizanplas, în câteva momente totul în faţa ta arată altfel. Dacă nu cumva nu mai arată deloc, fiind pe de-a-ntregul învăluit în ceaţa deasă pe care, cu puţin noroc, ţi se proiectează umbra într-un halou multicolor.

Un altfel de selfie: efectul Gloria, sau “spectrul Brocken”. Prin munţii Tatra se spune că cine-şi vede umbra proiectată pe ceaţă va muri pe munte.

Scenele se schimbă cu iuţeală, răsturnările de situaţii sunt mai neaşteptate ca într-un film american de acţiune. Adineauri era ceaţă deasă înspre nord, acum se vede limpede în vale marea de nori. Peste un minut plafonul de nori de deasupra se poate sparge ca să lase a se vedea cerul albastru intens, în timp ce dinspre miazăzi soarele răzbate prin ceaţa străvezie din care cade o burniţă rece peste iarba îngheţată. Rămâi bujbei, mai-mai să ratezi curcubeul. Aş da pe loc share, dacă aş avea semnal…

În fundal, Viştea Mare şi Moldoveanu – acest cuplu de succes al Carpaţilor româneşti

Ploaie îngheţată peste iarba de pe munte

Curcubeu iarna ? În Făgăraş, da !

Aş mai sta, în deplină uitare a faptului că 2 decembrie e zi lucrătoare, dar: a) proviziile de ceai fierbinte şi ţuică rece de Argeş sunt epuizate; b) acumulatorii foto la fel; c) a început să ningă, prilej de griji atât pentru transhumarea pe cărare în jos până la maşină, cât şi pentru drumul cu maşina până la ieşirea de pe vale.

Indiferent ce-aş avea eu de comentat, până una-alta 1 Decembrie e Ziua Naţională.

Făgăraşule, meseriaşule, hai că poate ne-om revedea la vară, când potecile tale or răsuna de chiotele voioase ale turiştilor bucuroşi să prindă o vreme superbă, “cu un cer ca cristalul, fără niciun nor”. Doar că ei n-or să ştie ce pierd !

Albumul foto complet aici.

 

 



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *