Prin Dobrogea

Înconjurată din trei părți de ape, Dobrogea românească oferă paradoxul (aparent, dealtfel) de a fi și cel mai arid ținut al țării. Bătută de vânturi mai aspru decât orice altă zonă din România – poate cu excepția semețelor creste ale Bucegilor -, arsă de soare, udată parcimonios de ploi, locuită de oameni pentru care lupta cu pământul zgârcit în roade e un modus vivendi, Dobrogea continentală face aproape uitată luxurianța Deltei Dunării sau exuberanța plajelor și teraselor fițoase de la malul mării. Însă din șoselele pe care cei mai mulți gonesc cu singurul gând de a ajunge cât mai iute pe Litoral se desfac drumeaguri pe cât de ponosite pe atât de darnice cu cei care caută Natura la ea acasă.

Pe astfel de drumuri am pornit într-o sâmbătă de mai, cu noaptea-n cap, având ca tovarăși de drumeție pe Mihnea, tânărul căpitan mereu avid de noi aventuri, și pe foștii mei colegi de serviciu Florin și Loredana.

Prima oprire de pe ordinea de zi am executat-o în zona Gura Dobrogei. O văiugă nu prea adâncă, scobită prin peisajul vălurit al podișului Casimcei de către un afluent al râului omonim face să se dezgolească niște formațiuni calcaroase de origine jurasică sau cretacică (precizia în acest caz e direct proporțională cu relevanța strictă a problemei în cestiune…). În stâncile care veghează asupra văii s-au format peșterile numite La Adam și Liliecilor. Cea dintâi e mai mult marketing – o intrare amplă, spectaculoasă, dar care nu se continuă cu nimic care să fie accesibil speologilor ageamii ca noi.

Șorecar mare (Buteo rufinus)
O libelulă – Calopteryx splendens

Peștera Liliecilor își merită pe deplin numele – dealtfel deosebit de original și plin de imaginație. La câteva zeci de metri de una dintre intrări (singura accesibilă publicului larg telespectator, fapt certificat și de gunoaiele solid reprezentate prin mai multe specii și subspecii) am găsit o colonie de lilieci. Apropierea noastră, deși prudentă și liniștită, a declanșat agitație printre producătorii de guano al căror fâlfâit de aripi ne-a înconjurat curând din toate părțile. Cei care au văzut la cinema filme horror în condiții 3D, dolby sorround își închipuie că știu despre ce e vorba. Ei bine, habar n-au !

Colonie de lilieci (Myotis myotis – cei mai mari, și  Miniopterus schreibersii – cei mai mulți)

Întrucât nici mie nu mi-ar plăcea să-mi intre cineva în casă și să-mi facă poze o zi întreagă (sau o noapte întreagă, ca să păstrăm specificul locului), ne-am retras discret, după o foarte scurtă sesiune foto, către gura peșterii, unde Loredana rămăsese să ne asigure nouă, vitejilor, spatele.

După urcușul pieptiș pe care l-am făcut către peșteră, printre tufe, urzici și mărăcini, a urmat, evident, un coborâș. Pentru simetrie, aș zice un coborâș curiș, deoarece varianta de coborâre aleasă de Mihnea, sătul, din cauza înălțimii mai mici, să-i tot intre scaieții în ochi, ne-a dus pe un grohotiș de toată frumusețea.

Doar experiența solidă acumulată pe pârtii în sezonul hibernal ne-a ajutat, pe mine și pe Mihnea, să rămânem în picioare în cea mai mare parte a coborârii.

Presură sură (Miliaria calandra)
Un oaspete capricios al Dobrogei: lăcustarul (Sturnus roseus)
Pietrar negru (Oenanthe pleschanka)

A urmat un mic intermezzo gastronomic compus din ouă fierte, șnițele și alte bunătăți aparținând tradiției culinare campingheze, apoi am pus cap compas spre cetatea Histria – prima așezare urbană de pe actualul teritoriu al României.

Istoricul fascinant al acestei cetăți grecești la Marea Neagră, ajunse sub stăpânire romană, iar mai apoi căzute în uitare odată cu era marilor migrații și cu închiderea treptată a cordoanelor litorale ce au transformat Histria din port maritim în debarcader de agrement ar merita, cu siguranță, o pagină separată. Norocul meu este că e plin netul de astfel de pagini scrise cu talent, pasiune și informație, ceea ce-mi permite să-mi văd mai departe de relatarea mea eclectică.

Lacul Sinoe lângă Histria
Un cuc singur cuc (Cuculus canorus)
Chirighiță cu obraz alb (Chlidonias hybridus)

Reveniți noi, băieții, din scurtul incurs printre ruine până pe malul lacului Sinoe, ne-am realăturat Loredanei care, în virtutea a ceea ce deja promitea să devină o solidă tradiție, a rămas la poartă să țină de 6.

O egretă mică (Egretta garzetta) și un lopătar (Platalea leucorodia) pe malul lacului Histria
Țigănuș (Plegadis falcinellus)
Pelican creț (Pelecanus crispus), una din cele două specii de pelican de la noi
Cuib de barză (Ciconia ciconia) lângă cetatea Histria
Cuib de lăstun (Delichon urbica) sub streașina muzeului Histria

Ne-am așternut așadar din nou la drum, brăzdând fața aspră a Dobrogei către sud-vest spre a ajunge la punctul final al acestei zile – Canaraua Fetii. Un ocol bine țintit ne-a purtat pașii autoturismului prin Cheile Dobrogei, o alcătuire de formațiuni calcaroase oarecum gemene cu cele de la Gura Dobrogei, de care nici nu o despart mai mult de câțiva kilometri.

Șoseaua asfaltată și terenul relativ plat și înierbat de la baza stâncilor fac din acest loc o destinație excelentă pentru sportul național românesc, picnicul la iarbă verde, lucru confirmat și de afluența de practicanți ai acestei nobile discipline din acea zi însorită.

Fără să insistăm mai mult decât era fotografic necesar pentru documentarea expediției, am continuat spre Sud, precum Racoviță la bordul Belgicăi.

Din nou zburăm peste câmpii vălurite, peste dealuri sure bătute de praful stepei. Ai zice că în pustietatea asta selenară viața abia mai pâlpâie în câțiva ciulini uscați ce se clatină la marginea drumului. Dar aparențele înșeală. Dobrogea colcăie de viață. Pe o brazdă de câmp, popândăii stau aliniați ca la paradă, ridicați caraghios pe lăbuțele dinapoi, salutând trecerea rarelor mașini.

Popândău (Spermophilus citellus)

În calea noastră s-a interpus dintrodată orașul Medgidia – cea mai mare metropolă prin care am trecut în această călătorie. Numele și-l trage de la cel al sultanului Abdul Medjid, un fel de Ludovic XIV al turcilor, care a lăsat și în acest mic târg semne ale strălucitei sale domnii. Un alt sultan ce a lăsat urme adânci în istoria orașului este Ceaușescu, cel care a transformat peste noapte orașul de stepă în port la Canal. Cu aceste gânduri am savurat o ciorbă de burtă și o porție de ficăței la un restaurant liniștit, umbros, răcoros, cu bucătari pricepuți, chelneri atenți și prețuri populare: Luxor. Mihnea nu s-a dezmințit nici de astă dată, rămânând fidel preferinței sale de inspirație vivaldiană – pizza Quattro Stagioni (n-are nicio relevanță faptul că cele patru anotimpuri nu se manifestă peste tot la fel…)

Burta plină dă o mai mare stabilitate la drum, așa că Outlawer-ul lui Florin s-a așezat mai temeinic pe șosea, gonind iarăși de-a curmezișul podișului dobrogean, împodobit în partea sa sudică cu mii de terase acoperite de podgorii vestite. Printre asemenea podgorii se află și monumentul de la Adamclisi, unde facem un mic respiro la edificiul omagial Tropaeum Traiani.

Cum eu am mai vizitat obiectivul de câteva ori în ultimii ani, rămân să veghez somnul lui Mihnea și să mai pozez păsări. Acumulând deja destulă oboseală, Mihnea a infirmat obiceiul de a se trezi din somn în momentul în care mașina se oprește.

Vrabie negricioasă (Passer hispaniolensis), o rudă mai rară a vrabiei de casă

După-amiaza se preschimbă în seară, o lumină blândă învăluie câmpurile acoperite de maci – motiv pentru încă o oprire neprogramată.

florinpanait.wordpress.com la lucru în lanul de mac

Până la obiectivul final al zilei nu mai oprim decât pentru a lua de la margine de drum niște miere de la un producător autentic – la fel de autentic ca și zahărul adăugat cu generozitate, după cum aveam să constat acasă – precum și la un magazin sătesc, ca să luăm o bere la 2 litri. Rece și bună, pentru un pahar de vorbă la ușa cortului. După o zi în care am vizitat cel mai vechi oraș „din România”, înființat în sec 7 î. Hr., alegerea berii s-a îndreptat natural către cea mai veche bere „din România”, după cum ne spune cu stupidă nonșalanță reclama – Timișoreana, înființată, în 1719 de românul Eugeniu de Savoia (probabil un șmecher local cu conexiuni la primărie…)

Am ajuns în sfârșit la Canaraua Fetii. Mihnea s-a trezit și el, numai bine pentru a mânca și a se culca la loc. A fost o zi lungă, cum va fi fost și răbdarea domniilor voastre citind toate cele de până aici. Vă dau așadar un răgaz înainte de a continua povestirea cu minunățiile unui loc de basm: Canaraua Fetii.

Partea a II-a – Canaraua Fetii



5 responses to “Prin Dobrogea”

  1. Andrei says:

    Am o curiozitate: care este denumirea latineasca a creaturii surprinse de camera in antepenultima fotografie?

  2. Radu says:

    Am invatat un cuvant nou cu aceasta ocazie: parcimonios. Multumesc, Florin!

  3. Florin says:

    @Andrei: se numește mac – Papaver somniferum în latină 😀

  4. […]  click aici pentru partea I – Prin Dobrogea […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *