La porțile Occidentului

Călătorul care, venind dinspre Vest, ajunge în Istanbul, își va zice, pesemne, repetând un vechi și răsuflat clișeu, că a răzbit până la porțile Orientului. Este logic atunci să ne gândim că, în oglindă, un călător care vine dinspre Est, ajunge la Istanbul și este chinuit de  același gen de clișee precum colegul vestic, se va considera la porțile Occidentului.

Turcia Bosfor Turkey Bosphorus

Pentru musafirul european, Istanbulul este o destinație care atrage și prin puzderia de monumente lăsate în urmă de istoria acestei capitale a trei imperii, dar și prin faima de parfum oriental ce poate fi încercat în condiții cât de cât comode, fără riscul de a-ți cădea vreo bombă în cap sau, mai rău, de a-ți intra vreun șarpe pe sub nădragi. La capitolul obiective și monumente, Istanbulul e ca orice mare oraș turistic: n-ai cum să le vezi pe toate nici într-o săptămână. Până acum am fost la Stambul de trei ori, iar lista e departe de a fi epuizată. Întrucât totuși am văzut măcar odată cam toate “perlele coroanei” (Sf. Sofia, Moscheea Albastră, strada Istiklal, Marele Bazar…), am ajuns la stadiul în care îmi pot permite să o iau iavaș-iavaș la picior și să văd orașul dincolo de aspectul lui turistic. Obiectivele încă nevizitate mai pot aștepta, n-am încheiat socotelile cu Înalta Poartă.

Palatul Dolmabahce, ghiveci de stil otoman și occidental, vegheat de zgârie-nori pur occidentali

Așa că am făcut următorul artificiu: am îngrămădit aici câteva poze într-un album destul de  convențional cu imagini ale Istanbulului turistic, iar în rândurile ce urmează îmi voi lua libertatea de a hoinări pe străzi și de a vedea orașul (sau măcar o mică parte) dimpreună cu oamenii care-i populează mahalalele (mahalle înseamnă pur și simplu cartier în turcește, nu vă gândiți acuma că am luat la rând toate locurile rău famate !)

Vile aristocratice pe malul asiatic al Bosforului

Istanbulul este un oraș cu o populație de vreo 13-14 milioane de locuitori, întins pe două continente și pe 7 coline (ăsta cu 7 coline e unul din clișeele mele favorite, alături de cel cu   Veneția Nordului; Roma, Lisabona, Iașul dar și Tulcea sunt doar câteva alte orașe supranumite “al celor 7 coline”). La așa o întindere și o dispunere geografică este normal ca orașul să nu aibă un singur centru, ci mai multe. Fiecare din marile mahalale are un centru al ei: Sultanahmet, Eminönü, Taksim, Beșiktaș în partea europeană, Üsküdar (anticul Chrysopolis, “orașul de aur”) sau Kadıköy în partea anatoliană sunt doar câteva din cartierele să le zicem mai centrale, care au fiecare câte un centru al lor. Dincolo de acestea se află adevăratele cartiere-dormitor unde se îngrămădesc, în blocuri trase la indigo, cele mai multe din milioanele de oameni atrași dinspre coclaurii Anatoliei de mirajul vieții urbane occidentale.

Zona rezidențială asiatică văzută de pe colina Büyük Çamlica

Monumentala poartă în stil clasic otoman a Universității din Istanbul

Pentru că da, văzut dinspre societatea patriarhală și destul de conservatoare a Turciei anatoliene, Istanbul este un fel de Paris – chintesența Occidentului. Cam depravat el, Occidentul, dar plin de bani, așa că hai să ne încercăm norocul (în linii mari cam același tip de imbold care mână și spre București felurite tipologii umane din patria noastră).

Vânzător de înghețată tradițională turcească (dondurma), care atrage atenția mușteriilor lovind cu un băț în clopoțeii atârnați deasupra tarabei

Unul din primele lucruri care îl izbește în față pe orice vizitator al Istanbulului este vacarmul orașului. Traficul ar fi insuportabil pentru un șofer de București, și asta din două motive: unul – că aglomerația de pe Magheru la oră de vârf pare o glumă față de haosul din Istanbul, iar al doilea – paradoxal, în acest haos șoferii se comportă mult mai calm decât te-ai aștepta, lucru cu care, evident, șoferul bucureștean obișnuit să înjure, să urle ca descreieratul și să-și înfigă mâna până la umăr în claxon, nu s-ar putea acomoda. Există o anumită complicitate între colegii de trafic – șoferi, pietoni – în sensul că toți calcă în străchini și știu asta, dar nu-și fac viața grea unii altora. Claxonul este folosit strict pentru semnalizarea prezenței în viermuiala străzii, iar mica înțelegere funcționează mai bine decât orice semafor sau agent de circulație (din care dealtfel nici nu am văzut prea mulți).

Traficul în Istanbul se desfășoară pe oriunde e loc: pe apă, pe uscat, pe sus sau pe jos

De fapt, dacă ar fi să-i caracterizez sumar pe istanbulezi (lucru dealtfel greșit și nerecomandabil în principiu), aș spune că sunt oameni care se simt bine în pielea lor. Este, cred, cheia succesului într-un oraș altfel cât se poate de nebun. Viteza cu care se mișcă orașul, agitația urbană marchează și felul lor de a se mișca și de a vorbi: agitat și repezit. Dar sub această obișnuință se adăpostesc de obicei oameni relaxați și pașnici. Ăștia nici să se bată ca lumea nu-s în stare – am văzut doi cetățeni chercheliți care s-au încăierat în fața unei crâșme, dar n-au fost capabili nici măcar să-și tragă o pereche de palme, spre amuzamentul asistenței – exclusiv masculine și, bineînțeles, extrem de relaxate și zâmbitoare.

Stradă comercială în cartierul asiatic Kadıköy

Pe turc nu l-a înzestrat Allah dintru început cu darul negoțului. Însă trăind de veacuri în Constantinopol alături de nații care au negustoria scrisă în ADN (greci, armeni, evrei), turcii au ajuns să prindă ideea din zbor. Prin Istanbul vezi o mulțime de oameni care, dacă n-au nicio preocupare și stau degeaba, o fac lângă o tarabă improvizată pe care întind câte ceva. Dacă n-au o combinație cu cineva care aduce ceva de undeva, în cel mai rău caz scot vechituri de pe la ei din casă și tot se cheamă că fac negoț. Dar în general cam orice negustor turc are un număr impresionant de conexiuni. Rămâi cu impresia că dacă-l întrebi de detectoare Geiger pe simigiu, o să-l pui în oarece dificultate, dar nici atunci n-o să zică ioc.

Un simigiu lângă cișmeaua Sultanahmet

Cine n-are o tarabă are o undiță și-și pierde vremea pe malul Bosforului, trăgând la hamsii, de obicei spre seară. Pe podul Galata, după ora 17, e greu să mai găsești un locșor liber la balustradă printre pescari. Mulți dintre ei au venit cu mașina pe care o lasă imberb pe banda întâi, chiar pe pod. După ce prind câte ceva, mulți dintre ei se întorc cu fața către trotuar și încep să vândă din hamsiile adunate în găleată. Mai proaspăt de atât nu se poate ! Ați cumpăra de la un pescar care face asta pe malul Dâmboviței sau al Senei ? La Istanbul genul ăsta de comerț funcționează, are mare succes și nu e deranjat câtuși de puțin nici de Sanepid, nici de fisc, nici de poliție (care oricum ca să ajungă la ăștia ar trebui să-și lase mașina pe banda a doua). Dacă totuși nu sunteți genul de germofob încrâncenat care se spală pe mâini și după ce schimbă canalul TV, puteți încerca o specialitate pescărească de tarabă, pe cheiurile Bosforului: o hamsie, un calamar, o midie. Sunt foarte gustoase, ca multe de-ale gurii care n-au apucat să capete un cod de bare din “sistem”.

Pescari în acțiune pe malul Bosforului

La urma urmei apa Bosforului pare destul de limpede, iar peștii nu sunt foarte mofturoși

Că veni vorba despre de-ale gurii, nu m-aș sătura niciodată de mâncarea turcească. Are izul oriental de rigoare, dar e și gustul mâncării de acasă de la mama, cu care am crescut. Ca român nu ai nevoie să știi limbi străine ca să ceri de mâncare în Turcia. Poți începe cu o ciorbă (cea de linte e cea mai răspândită, fie simplă, fie sub forma mai elaborată numită ezogelin, în care lintea roșie e secondată de orez, ceapă, usturoi, mentă, boia, piper și alte mirodenii), eventual cu un sugiuc, pastramă sau alt mezel (cuvânt care înseamnă “gustare”), apoi pilaf cu chiftele, musaca de pătlăgele sau chiar sarmale. Secretul gustului bucătăriei turcești stă nu doar în folosirea cărnii de oaie în locul porcului, ci și în știința savantă a potrivirii mirodeniilor ce dau un gust unic unor mâncăruri care altfel nu sunt monumente de rafinament.

Tavernă plutitoare lângă podul Galata (aveți grijă ce mâncați, uneori se clatină !)

Ca desert merge o baclava, după care o cafea turcească pică numai bine, eventual însoțită de o narghilea. Dacă te-ai simțit bine, poți să lași bacșiș.

Un mezel bun merge cu o mașină bună: Plymouth Cranbrook (1951)

Desigur, bucătăria turcească include și alte specialități decât cele care au dat buzna în limba română. Peștele este foarte important pentru o țară cu mii de kilometri de coastă și mai contribuie la atenuarea impresiei de greutate indigestă creată, poate, de enumerarea de mai sus. Legumele sunt și ele prezente (mai toate turcești, deci nu așa gustoase ca ale noastre, motiv pentru care salatele proaspete nu sunt piesa de rezistență a bucătăriei turcești).

Piața de pește are o ofertă foarte variată, incluzând calcani și pești-spadă, care nu m-aș mira să fie braconați în apele teritoriale românești

Dar turcii compensează stilul consistent de a găti cu consumul abundent de fructe. Tarabele cu fructe sunt peste tot: mere, pere, struguri, nectarine, portocale, rodii, căpșune, tot ce gândești și ce nu gândești. Turcești și astea, e drept, dar dacă ei n-au gustat în viața lor un  Frumos de Voinești, nici nu-i duc lipsa. Mai sunt și mulți negustori care vând pe stradă sucuri proaspete de fructe, stoarse pe loc, la care de regulă e coadă. Un obicei alimentar foarte sănătos, aproape că treci cu vederea faptul că din când în când mai trece câte o mașină care împrăștie soluție contra țânțarilor chiar prin fața tarabei cu fructe…

Tarabă cu sucuri proaspete

Un alt obicei cvasi-cultural al turcilor este ceaiul. Deși Turcia este țara care, în mare măsură, a adus cafeaua în Europa (inclusiv termenul în sine, altfel de origine arabă), astăzi turcii consumă mai degrabă ceaiul negru. Ceaiul se bea la orice oră, din zori și până târziu în noapte. Îl bei singur sau la o șuetă cu prietenii (preferabil), în pauză sau la lucru (cazul tarabagiului) sau în drum spre lucru – dar și atunci te așezi undeva la o lokantă, exclus să-l bei în pahar de plastic în mers, cum își beau ness-ul șantieriștii de pe la noi. Ceaiul este o instituție respectată, nu-l poți trata superficial. Odată am văzut cum un om sărman care își așezase oasele bătrâne pe scaunul unei terase de trotuar a primit de la o doamnă un ceai, servit în obișnuitul păhărel de sticlă cu toartă pus pe o farfurioară. Fața i s-a luminat într-o privire plină de recunoștință pentru așa dar de preț, iar omul a făcut, în semn de mulțumire, gestul care la musulmani semnifică rugăciunea – mâinile alăturate ce par să țină Coranul. Și era doar un ceai de 100 ml…

Moscheea Sultanahmet („Albastră”) – curtea interioară

Clădirea unei băi tradiționale turcești (hamam)

Sunt români care au o jenă când călătoresc în diverse locuri din Europa, considerând – din motive care-mi scapă – că poartă un muscoi pe căciulă pentru diverse pocinoage pe care le fac alți români (unii doar după pașaport) scăpați din lesă prin Occident. Pentru acești concetățeni excesiv de rușinoși, Istanbulul ar fi, probabil, destinația ideală pentru un city-break. Turcia este, cred, una din puținele țări din lume (singura ?…) unde românii nu doar că nu au o presă proastă, ci sunt chiar simpatizați. Turcul care te întreabă – după obiceiul oriental de a găsi subiect de vorbă cu străinii și cu potențialii mușteriiwhere are you from ?, auzind  de România se luminează la față. Gazde bune și negustori pricepuți, pesemne că și-ar fi păstrat zâmbetul și dacă răspunsul era Armenia; dar e mai mult decât atât. E mai mult și decât politețea cultivată a vest-europeanului, e o simpatie sinceră și spontană. Deși sunt de multe ori pomeniți, Hagi și Lucescu nu pot fi singuri responsabili pentru asta. E posibil ca motivul să fie lipsa ranchiunei și atitudinea reciproc curtenitoare a celor două țări, odată încheiat ultimul conflict care le-a opus – cel din 1877-78. Sau poate o fi recunoștința turcilor pentru secolele de contribuție românească nevoită la bunăstarea Constantinopolului ?… Oricum ar fi,  simpatia asta e un fapt, unul oarecum paradoxal din partea unui neam care a fost căpcăunul de serviciu în manualul nostru de istorie.

Gara Haydarpașa, pe partea asiatică

Apropo de Hagi, ne-am nimerit la Istanbul în ziua meciului Turcia-România. După ce am renunțat la ideea de a ne procura bilete la negru (cele la alb fiind epuizate demult), și nedorind nici să stăm ca bătrâneii în odaia de la hotel, am ales ambianța unei terase din centrul Kadıköyului. Am fost singurii care ne-am bucurat la golul victoriei României, am avut de înfruntat niște priviri nedumerite, chiar invidioase, dar totul s-a terminat cu ciocnirea paharelor, ca-ntre buni vecini. Desigur, situația ar fi fost poate un pic alta dacă dădeam curs ofertei de bilete la negru…

O mică marină pentru ambarcațiuni de agrement în Kadıköy. În planul doi, stadionul Șükrü Saracoğlu al echipei Fenerbahce

Așa cum la Viena există Kärntnerstrasse sau la Budapesta există Váci utca, la Istanbul există strada Istiklal, o arteră cvasi-pietonală pe care circulă doar faimosul tramvai de epocă și garnisită pe ambele părți cu cele mai scumpe magazine din oraș. Punctul slab al acestei străzi, altfel dichisite, este că forțează comparația cu suratele ei vest-europene, ceea ce din punct de vedere dramaturgic e cam nepotrivit pentru locul în care ne aflăm. Dacă vrei shopping, te duci la Viena sau la Milano. La Istanbul faci alișveriș. Iar locurile cele mai potrivite pentru această activitate nu sunt nici strada Istiklal, nici vreun mall pe calapod occidental prin care bate vântul ca-n preerie, ci bazarurile (și nu mă refer la Marele Bazar și fratele său geamăn, Bazarul Egiptean, care au și ele menirea lor turistică).

Marele Bazar (Kapalı Çarșı, adică Bazarul Acoperit)

Bazarul Egiptean, zis și „de mirodenii”

Dughenele ticsite de marfă printre care abia ai loc să te strecori, negustori cărând sarsanale imense pe umeri, mușterii care mișună în toate părțile alcătuiesc un zumzet pe care la un moment dat nici nu-l mai percepi. Seamănă cu ce se vede pe la noi prin „Europa”, cu diferența că la noi e în general marfă proastă (cea bună e la mall), pe când la ei toată marfa – și bună și proastă – e în bazar. Și mai e o diferență esențială: la București genul ăsta de comerț de tip oriental are o faimă destul de jalnică, datorită calității îndoielnice atât a mărfii cât și a comercianților. Lucrul e oarecum normal într-un oraș care se revendică totuși de la civilizația occidentală. La Istanbul însă, bazarul e la el acasă, doar mall-ul e străin în peisaj.

Alișveriș turcesc original

Aici e momentul să spun că o vizită la Istanbul este absolut recomandată oricui suferă de complexul că Bucureștiul e un bazar oriental mizerabil care n-are nicio tangență cu Europa civilizată. Trecând cu grație peste aspectul că nu deține nimeni rețeta civilizației absolute și ce e „civilizat” pentru unii nu e și pentru alții, strict la modul relativ o astfel de vizită poate fi reconfortantă pentru cei angoasați că la București e ca la Istanbul. Ei bine, nu e. Nu e nici ca la Viena, ce-i drept, dar e undeva la mijloc, după cum puteam spune și numai dacă priveam harta. Oare cum o fi mai bine ? Să fim ca Viena ? Atunci ar trebui să ne comportăm ca vienezii (sigur, uite-acuș !…) și să ne așteptăm că vom fi comparați mereu cu ei (ieșind inevitabil pe minus). Sau să fim ca Istanbulul ? Fix aceeași problemă. N-o fi mai bine ca fiecare să fie așa cum este în mod firesc, fără fițe și fasoane ? De la Istanbul putem învăța foarte bine cum se face asta.

Răbdătorii mei cititori se vor fi prins deja că în textul de mai sus cuvintele îngroșate sunt împrumuturi din limba turcă (unele la rândul lor de proveniență arabă sau persană). Vine vorba împrumuturi, că le-am luat de tot și nu le-am mai dat înapoi, cum au făcut și ei cu birurile încasate de la noi vreme de sute de ani. Ăsta da alișveriș reciproc profitabil !



One response to “La porțile Occidentului”

  1. VAXXi says:

    Foarte fain scris, am regăsit multe din cele observate și de mine într-o recentă călătorie la Stambul. Felicitări ! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *