Popasul îngerilor

La Cetate la Dinescu. Așa suna invitația de a lua parte la un eveniment mai mult sau mai puțin de business, departe de agitația veșnicei Văi a Prahovei, împământenită deja ca o tradiție strămoșească în domeniul socializării din branșa în care cu onoare lucrez. M-am înființat așadar la moșia Poetului, ațâțat de perspectiva de a cunoaște un colț de țară inedit pentru mine (și când zic colț mă refer la propriu: la câțiva kilometri de Calafat) și de a savura bucate alese gătite în casă, totul stropit cu vinuri dinesciene producție 2011, bașca prezentate live de locvacele podgorean de Galicea.

Scăpând din strânsoarea Porților de Fier, Dunărea pare nehotărâtă încotro s-o apuce și meandrează năucă printre câmpii vălurite scăldate în soare. Înainte de a se dumiri că drumul cel mai oblu către marea cea mare e înspre răsărit, Dunărea se amuză parcă desenând conturul înotătoarelor anterioare ale acestei plătici dolofane care este harta României contemporane.

Ei bine, undeva aici, pe malul stâng, s-a așezat pe la sfârșitul veacului XIX un port cerealier, unde oltenii își aduceau grânele pe care vapoarele le duceau, pufăind greu, în susul Dunării, spre Europa Centrală. În vremea comunismului vechiul port devine cazarmă de grăniceri, pentru ca după face-liftul din 89 să-și piardă și această întrebuințare cazonă, ajungând o ruină ce ar fi sfârșit sub lamele vreunui buldozer dacă Mircea “Fă-te-Că-Lucrezi” Dinescu nu i-ar fi dat șansa de a se reîncarna încă odată într-un așezământ culturistic (adică și cultural și turistic): Portul cultural Cetate.

O liniște odihnitoare cuprinde locul din toate părțile. E noiembrie, e prea frig pentru stat la soare, așa că plaja e pustie. E criză economică, în plus Dunărea e mai mică decât ar trebui, așa că nici barjele și navele fluviale nu inoportunează prea des cu prezența.

După o dimineață cețoasă a ieșit și soarele, deci sunt coapte condițiile pentru o lungă plimbare de-a lungul plopișului, pe care o prefer unei ciori aflate pe un gard undeva mai încolo de Vidin, unde organizatorii au planificat o excursie de câteva ore la o cetate dotată cu legendă.

Componenta culturală a micii mele plimbări este asigurată de expoziția permanentă de artă contemporană în aer liber care ființează pe esplanada din fața clădirilor ce alcătuiesc domeniul fostului port agricol.

Îngerii sunt tematica principală a acestui demers artistic pan-balcanic, stăpânul locului gândind „angelismul” ca pe un fel de contrapondere la „draculismul” care s-ar fi întins ca o pecingine asupra brandului de țară al României (sincer, n-am băgat de seamă; am impresia că brandul nostru de țară e infestat de niște chestii care dau mult mai prost decât această povestioară stupidă, dar în fond benignă).

Având în vedere că locul e foarte aproape atât de granița bulgară cât și de cea sârbă, artiștii balcanici sunt la ei acasă în acest punct de confluență spirituală. Dealtfel am remarcat în biblioteca conacului prezența unei interesante antologii multilingve de poezie balcanică, cu creații ale celor mai reprezentativi poeți din Balcani (probabil că mi s-ar fi părut și mai interesantă dacă n-aș fi frunzărit fix ediția în limba albaneză, dar nu m-am putut abține să nu-l caut în original pe Naim Frashëri, prietenul meu din Herăstrău…).

După căderea întunericului, festinul cultural continuă pe o solidă nuanță culinar-oenologică. Maestrul nu este doar un artist al peniței, ci și al butoiului. De fapt, dacă mă întrebați pe mine, aș zice că mai degrabă al butoiului, dar noroc că nu m-a întrebat nimeni (și nici n-ar avea de ce, în liceu nu ieșeam din 7 la literatură).

Crapul la proțap, sarmalele cu carne de gâscă, zacusca și pâinea de casă sunt mai mult decât feluri de mâncare, sunt repere culturale printre care Păstorelul zilelor noastre slalomează cu dezinvoltură în stilu-i delicios binecunoscut.

La desert, pe lângă gustoasa plăcintă cu brânză am primit și un recital de muzică țărănească contemporană susținut de nea Marinică și trupa Mambo Siria (la ce nume are această trupă, care se potrivește ca nuca-n perete cu ceea ce cântă, nu pot să nu-mi închipui că numele a fost ales după îndelungi deliberări având ca unic criteriu tocmai pomenitul fruct și peretele aferent).

Mi-am păstrat destule motive să revin la Cetate. Mă rezum la unul singur: la câtă Dunăre curge nefolosită la vale, nu-i păcat să nu fac o excursie cu caiacul la Vidin ?