Pe picioroange

După primirea călduroasă pe care publicul a făcut-o modestei mele încercări de popularizare sistematică a răpitoarelor, mă bătu gândul să încropesc ceva similar și despre păsările cu picioare lungi, cărora generic și popular li se mai spune și picioroange. De data asta însă voi fi mai puțin riguros la capitolul sistematică și taxonomie, și în plus nu voi insista nici cu traduceri în limba marelui Will.

Nu încape îndoială că cea mai cunoscută „picioroangă” de la noi este barza albă (Ciconia ciconia).

În popor i se mai spune și „cocostârc” – un nume aparent familiar, dar pe care nu toată lumea îl asociază cu barza. Cred că nu e nimeni care să nu fi văzut berze – dacă mergi vara cu mașina prin țară e aproape imposibil să nu treci prin sate în care câte o pereche de berze și-a făcut cuib pe un stâlp de tensiune de pe marginea drumului, nesinchisindu-se defel de traficul febril sau de apropierea oamenilor.

Odată ce o tânără pereche își construiește un cuib (eventual în cadrul programului guvernamental „Primul Cuib”), ea se va întoarce an de an acolo. Berzele nu prea-și schimbă nici partenerul, nici locuința.

Rudă îndeaproape cu barza albă este barza neagră (Ciconia nigra).

Mult mai puțin cunoscută, datorită atât numărului net inferior, cât și timidității – se ține aproape de păduri, unde și cuibărește, și nu e deloc încântată de apropierea omului.

Primăvara sau toamna, în timpul migrației, este mai lesne de văzut, planând alene și pe deasupra unor zone mai antropizate.

Stârcul cenușiu, sau bâtlanul (Ardea cinerea), este una din cele mai abundente picioroange de pe la noi. Bonus – stă pe aici tot anul.

Îi place apa nu prea adâncă (dealtfel o preferință generală a mai tuturor picioroangelor), de unde culege cu ciocul lung și nemilos tot felul de vietăți: broaște, șerpi, pești, raci, ba chiar și mamifere mici până la talia șobolanului.

Iarna de multe ori împodobesc lacurile secate ale Bucureștiului și copacii din jurul acestora.

Neamul stârcilor mai are o sumedenie de reprezentanți prin părțile noastre.

Stârcul (sau bâtlanul) roșu e una din speciile amenințate la nivel global, dar care în România încă o duce bine (iată, stăm și noi bine la ceva – ar trebui să ne apărăm poziția în astfel de clasamente, pentru că, de pildă, la autostrăzi nu cred să cedăm prea curând lanterna roșie). E o pasăre migratoare. În timpul verii nu sunt nici pe departe atât de abundenți ca frații lor cenușii, însă migrația e prilej de spectacol.

Stârcul galben și stârcul pitic sunt alte exemple de „bâtlani”.

Cel pitic (Ixobrychus minutus) e abia cât o găină bună de supă.

  Cel galben (Ardeola ralloides) se recunoaște cel mai ușor în zbor, după faptul că e alb cu maro.

Egretele sunt tot niște stârci. Ca regulă generală, de la care există destule excepții, cea mare (Ardea alba) e mai frecventă iarna, cea mică (Egretta garzetta) vara.

În vremea interbelică egreta mică a fost la un pas de dispariție în Europa. Necazul i s-a tras de la pana cea fercheșă care îi atârnă pe ceafă în perioada de împerechere: doamnele tare și-o mai doreau la pălărie iar domnii, cavaleri ca întotdeauna, abia așteptau prilej de vânătoare cu folos.

Din fericire moda s-a schimbat, iar azi egreta mică mai e vânată doar de trăgători de elită dotați cu arme Canon sau Nikon, de la calibrul 300 mm  în sus.

Lopătarul, deși alb ca o egretă, se distinge cu ușurință prin forma caracteristică a ciocului, care i-a atras și numele.

O altă deosebire facilă constă în aceea că zboară cu gâtul întins, în vreme ce egretele – și toți stârcii dealtfel – zboară ținându-și gâtul în formă de S (de la stârc).

Un piciorong spectaculos este țigănușul (Plegadis falcinellus).

Și el are o formă caracteristică a ciocului, dar denumirea i se trage de la coloritul general (sper că nu mă va acuza nimeni de incorectitudine politică pentru că nu am zis în loc de „țigănuș”, de pildă, „micul rrom”). Cuibărește în Delta Dunării, dar în pasaj poate fi văzut și pe alte bălți.

Ca și țigănușul, un cioc încovoiat – dar în partea ailaltă – are și ciocîntorsul (Recurvirostra avosetta). Își caută hrana prin apă adâncă până la limita înălțimii picioarelor, de zici că înoată ca o rață.
Dacă îl pândești în zona de cuibărit la vremea împerecherii, spectacolul e asigurat.

Dacă masculul te-a reperat, va crede că ai gânduri haine și va încerca o diversiune – se va preface rănit, pentru ca să-ți abată atenția de la femelă și eventual de la ouă și pui.

Fluierarii sunt niște păsări care fac parte din categoria limicolelor, sau păsări de mal.
Încadrarea lor la picioroange e cam forțată, deși unii fluierari, cum e fluierarul de lac (Tringa stagnatilis) au o proporție între picioare și corp cu care ar fi admiși cu brio și la secția picioroange.

Fluierarii umblă și ei cu picioarele prin mâl sau apa mică de pe malul bălții, scurmând după viermi, moluște și alte asemenea bâzdâgănii. Când își iau cu iuțeală zborul, sau chiar în zbor, scot diverse fluierături, care variază în funcție de specie.

Alte păsări de mal – picioroange de contrabandă – sunt sitarii de mal (Limosa limosa) și bătăușii (Philomachus pugnax).

Nu cuibăresc pe la noi (doar sitarii de mal, arareori), sunt doar în trecere primăvara și la sfârșitul verii, când însă se întâlnesc regulat. Primăvara coloritul e mai bogat. Masculul de bătăuș, odată ajuns în zona de cuibărit, e de-a dreptul spectaculos, dar din păcate asta nu se întâmplă la noi, ci în nord (Finlanda, Rusia, Ucraina…)

Nagâțul e tot o pasăre de mal și poate cel mai puțin „piciorong” din toate câte le-am arătat până acum. Îl includ aici mai mult pentru popularitatea de care se bucură în memoria colectivă a poporului român (Nagâț e și un nume de familie).

E drept că această popularitate nu e neapărat una în termeni pozitivi. În aglomerările de păsări din zonele umede, nagâții sunt printre primii care dau alarma atunci când se ivește vreun pericol (de exemplu o pasăre de pradă sau, situația pentru care îi detest cel mai mult, un birdwatcher…). Acest obicei al nagâțului de a da de gol intrușii a adus și necazuri. În cartea sa „Din fauna României”, Ion Simionescu dedică și nagâțului o pagină, scrisă cu acea inconfundabilă savoare de povestitor moldav ce amintește de Creangă.

Ciudă mare a rămas în popor contra acestor păsări, vioaie, veșnic în mișcare, vigilente. Obiceiul lor de a se ridica în aer, de a se învârti în loc deasupra punctului unde se găsește cuibul — o scobitură în pământ, cu câteva paie uscate drept culcuș — și de a striga mereu țivit-țivit, când mai prelung, când mai scurt, dar totdeauna ascuțit, sonor, poporul îl pune în legătură cu serviciul pe care-l aduceau ele — păsări-tătărești — năvălitorilor, arătând locul din stuf unde se ascundeau bieții români. E și într-aceasta dovada simțului de observare al poporului, iar faptul observat, exact, pus în legătură cu necazurile lui de veacuri.

Pentru a încheia această prea succintă înșiruire am păstrat tocmai pasărea al cărei nume dă și titlul nevolnicei mele prelegeri.

Piciorongul (Himantopus himantopus) nu e o pasăre mare – la trup e abia cât o rățușcă. Însă pliscul suplu și mai ales picioarele ridicol de lungi îl fac să pară de-o seamă cu un stârc mai mititel. Prin unele părți i se mai spune și cătăligă. În zbor se însoțesc cu scurte țipete și sunt ageri nevoie-mare, zici că-i o escadră de rachete aer-sol.

Ei, dar mă grăbesc să închei, căci afară primăvara e în toi și bălțile-s pline de picioroange care nu așteaptă prea mult până te hotărăști să le faci o vizită.



5 responses to “Pe picioroange”

  1. Radu says:

    Ca lumea picioroangele… Si la mine in cap era o mica confuzie in ceea ce priveste cocostarcul, dar acum s-a risipit. Oricum, interesanta este denumirea populara, formata din coco + starc. Ce ar putea insemna? Un starc cocotat? Un starc care joaca leapsa pe coco?

    In alta ordine de idei, presupun ca sitarul nu are legatura cu personajul binecunoscut care sta in fata ta aproximativ 9 ore pe zi.

    Si in cu totul alta ordine de idei, educativ si frumos articolul 🙂

  2. Corina says:

    Dl birdwatcher nu ne-a dezamagit nici de data asta 🙂
    Mi-a placut “S-ul, de la starc”..

    Iar pozele, dom'le, ce de'a poze frumoase are!!

  3. Florin says:

    @Radu: Nu știu, n-am citit monografia familiei Sitaru. Propun să-l întrebi chiar pe el.
    @Corina: Mulțumesc. După cum știi, compania agreabilă este un factor decisiv în realizarea unor poze de Doamne-ajută.

  4. […] pierdeți episodul următor: Pe picioroange, și nici pe cel dedicat păsărelelor de iarnă: Cântăreții […]

  5. […] pierdeți episodul următor: Pe picioroange, și nici pe cel dedicat păsărelelor de iarnă: Cântăreții […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *