Pe cărări hercinice

Despre Munții Măcinului știm de la geografie că s-au format în cadrul orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului (cca 250.000.000 î. Hr), simultan cu alte mari grupe muntoase care acopereau o bună parte a Europei. Ei bine, nu e chiar așa.
Adevărul e că prin părțile astea de Dobrogea se stabilise în vremea aceea un neamț, pe numele său Tschinn. Toată lumea îl știa de om harnic, serios și muncitor pe domnul Tschinn (Herr Tschinn, în germană). Poate un pic cam rece și disprețuitor cu semenii săi (de unde adjectivul de „cinic”), dar în tot cazul cu o putere de muncă colosală. Nu doar că ar fi mutat munții din loc, dar chiar el i-a clădit, cu mâna lui, în ani de sudoare și osteneală: Munții Hercinici.

Spre deosebire de neamurile mai civilizate ale Paleozoicului, care i se adresau neamțului politicos și protocolar – Herr Tschinn -, localnicii pelasgi sau daci, care au fost aici mai înainte de Big Bang, i se adresau la modul bășcălios-familiar: „mă, Cin !”. Așa s-a ajuns ca în limba română acești munți (sau ce-a mai rămas din ei după ce Herr Tschinn și-a luat lumea în cap și a emigrat în R.F. Goția) să se numească Măcin.

Lăsând orogenetica la o parte, trebuie spus că am bătut cu piciorul la viața mea multe masive muntoase, mai semețe și mult mai întinse decât acest pâlc de dealuri. Însă de fiecare dată când am ajuns în Măcin nu am reușit să parcurg la picior distanțe mai mari decât, să zicem, de la Babele la Coștila. Motivul e acela că Măcinul îți fură ochii nu doar cu peisajele neașteptate, ci și cu bogăția incredibilă de viață sălbatică, iar pentru bătut cărările nu prea îi mai rămâne timp unui păsărar ca mine, pentru care munții Măcin sunt un paradis. Și asta chiar dacă vremea e mai câinoasă, așa cum a fost cazul și ultima dată când am fost pe-acolo.

De aceea, ca și în alte dăți, m-am limitat la zona din apropierea culmii Pricopanului.

Culmea Pricopanului este o creastă destul de zimțată, cu aparență de munte adevărat, aflată în extremitatea de nord-vest a munților Măcinului. Este accesibilă dinspre orașul Măcin sau dinspre comuna Greci – o așezare în care acum vreun secol au fost aduși mulți meșteri pietrari pentru exploatările care se deschideau în stânca străvechiului munte. Așa cum îi spune și numele, majoritatea coloniștilor erau italieni – o nație renumită și în domeniul prelucrării pietrei, nu doar al roluitului pastelor. Astăzi, talentele de pietrari autentici ale greco-italienilor s-au cam pierdut în masa danubiano-pontică, iar exploatarea pietrei se face cu talentate utilaje ultramoderne care continuă să erodeze și așa pricăjitele rămășițe ale orogenezei hercinice.

Pe fundalul carierei aflate în exploatare, Mănăstirea Izvorul Tămăduirii – o ctitorie la fel de modernă ca și utilajele de la carieră

Și tot ca și în alte dăți m-a prins furtuna. Numai ce terminasem de întins bine cortul, că a început potopul.

Cortul meu a rezistat magnific, după cum am putut constata observând atent desfășurarea ostilităților din mașina în care ne-am refugiat preventiv tot grupul: Vlad, Florin, Claudia și cu mine. Cortul lui Florin nu a rezistat la fel de bine, făcându-se înăuntru o băltoacă de toată frumusețea, de mai lipseau doar limicolele. Așa că el și cu Claudia și-au petrecut noaptea în mașină, în timp ce eu cu Vlad ne-am putut bucura de sunetele nopții dobrogene, în particular urlete de șacali. Mă rog, mai mult Vlad s-a bucurat, eu aveam să dorm neîntors.