Miorița parcelată


Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale…

Orice român care se respectă și care a făcut la viața lui, ca tot omul, un comentariu literar al baladei noastre naționale știe urmarea. Roși de invidie, cel ungurean și cu cel vrâncean plănuiesc să-i facă de petrecanie celui moldovean.

Surpriză însă – prima reacție a acestuia nu e să pună mâna pe o furcă sau pe un topor, precum răzeșii lui Ștefan sau oltenii lui Tudor, ci să o dea pe filozofie, fapt care a stârnit nemulțumirea generațiilor mai noi de cititori, care găsesc în această atitudine defetistă cauza primordială a înapoierii istorice a neamului nostru: „păi vezi, în timp ce noi ne ținem de filozofeală, vesticii se țin de treabă, de-aia au ajuns unde sunt !”. (Las la o parte că Hegel, Kant, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Bergson s-au născut în Vest, nu în județul Romanați…)

Motivul pentru care am adus totuși în discuție Miorița este că mă gândeam cum ar fi fost dacă balada ar fi originat nu prin Vrancea, cum știm, ci pe dealurile și văile fotogenice de prin părțile Moieciului și ale Fundatei. Întrebarea mi-am pus-o mai zilele trecute, plimbându-mă ca bătrâneii pe ulița mare (și cam singura) a pitoreștii așezări intitulate Fundata – comuna aflată la cea mai mare altitudine din România, vreo 1300 metri. De pe această uliță te mai poți abate din loc în loc pe un fel de ulicioare care se strecoară printre proprietățile riguros îngrădite ale oamenilor, până ce, într-un final, se înfundă invariabil în gardul vreunei case sau al vreunei tarlale de pășunat private. Până și vârfurile măguricilor sunt proprietate privată.

Ori pe unde ai lua-o, te înfunzi. De unde, presupun, și numele satului – Fundata. Pentru un off-tracker ca mine, obișnuit să o ia de-a dreptul peste coclauri, treaba asta e destul de agasantă, însă evident că proprietatea e proprietate, iar pe-aici se vede treaba că oamenii știu bine ce-i al lor și până unde ține.

Cum ar fi fost dacă cei trei ciobănei și-ar fi păscut turmele nu în ambianța balcanicului „ce-i al tău e-al nostru”, ci într-un cadru în care gardurile, bârnele, șipcile și ulucile să joace un rol legislator mult mai pregnant ? Un cadru mult mai apropiat de valorile civilizației occidentale (deși mult mai depărtat de ideea de drumeție liberă în natură, dar asta-i altă poveste). Ne-ar mai fi vorbit Miorița de crime și de filozofie contemplativă ? Probabil că nu.







Pe-un pogon de plai

Pe-un iugăr de rai
Vin aliniate
Cobor separate
Pe văi clar trasate
Și intabulate
Trei turme de oi
Cu ciobani de soi.











Unu-i elvețian,
Unul e german,
Și altu-i scoțian.
Iar cel scoțian
Și cu cel german
Mări, se vorbiră
Și se sfătuiră
Ca să-l felicite
Pentru mari merite
Pe cel elvețian
De loc din Leman,










C-are multă lână
Și producție bună
Făcută pe bune
Fără furăciune
Pe bucata lui
Atâta cât îi.





Însă cel șveițar –
Un om exemplar –
Pe dată se duce
Niște șnaps aduce
În pahare toarnă
Și sună pe goarnă:
Hei, voi frații mei,
Voi păstori de miei,
Ia veniți încoace
Înspre poloboace
Ca să vă cinstesc
Cu voi să ciocnesc
Să bem cu dreptate
Pentru proprietate
Pentru buni megieși
Tovarăși aleși !



Cei doi baci venea
La gard se oprea
Paharul îl lua
Pe gât mi-l dădea
Și-ncă unu bea
Până s-amețea
Și drept nu mai sta
Se bălăbănea
În gard se proptea
Și se sprijinea
Dar nu-l depășea
Nici cu o surcea !

Contrafactual vorbind, cu așa Mioriță, este că azi am fi avut un miliard de kilometri de autostradă iar spaniolii ne-ar fi cules căpșunile ? Și mai este că drumețul eclectic ar fi trebuit fie să-și caute de umblat prin Kirghizstan, fie să se reprofileze pe „blogging de atitudine” ?…



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *