La vulturi

„Hawk, this is Eagle, come in !

O banală replică din vreun film american de acțiune, tradusă de fiecare dată altfel: „Șoimul, aici Vulturul”, sau „Vulturul, aici Uliul”, sau – încă și mai amuzant – „Acvila, aici Șoimul, intră !”…
Deși păsările de pradă sunt admirate de multă lume pentru ținuta lor majestuoasă, pentru agilitate și forță, confuzia în rândul cetățeanului mediu statistic, în ce privește a deosebi una de alta zburătoarele cu cioc încovoiat și gheare feroce, este destul de înfloritoare. Asta în principal pentru că zisa admirație izvorăște în covârșitoare măsură de la Teleenciclopedia sau de pe Descopery (lucru, dealtfel, cât se poate de lăudabil).

Așa că, ajutat și de mici dezbateri pe marginea subiectului cu prietenii, mi-a răsărit ideea să mă folosesc de câteva poze și să pun oleacă pe căprării nația asta a prădătoarelor, pe care în mod samavolnic le-am înghesuit sub denumirea generică de „vulturi”.

Dar vulturii propriu-ziși (în engleză Vulture – nici Hawk, nici Eagle carevasăzică) sunt destul de rari pe la noi și îndeobște se rătăcesc prin Dobrogea sau Lunca Dunării venind de la bulgari.

Aici, un vultur hoitar (Neophron percnopterus), singurul vultur ce mi-a fost dat să-l văd în sălbăticie. Cum spune și numele acestei specii, vulturii, în ciuda aparenței lor fioroase, în general preferă mortăciunile (probabil pentru că nu se opun).

Ar veni pe urmă acvilele (Eagles, cinstit). Pe astea le știe orișicine sub forma ultra-stilizată de pe monede („cap sau pajură ?”).

Acvila țipătoare mică (Aquila pomarina) e cea mai răspândită acvilă de la noi. Ceea ce înseamnă că efectivul lor total din România egalează numărul de vrăbii din tufele vreunui părculeț din curtea unui spital.

Tot o acvilă e și codalbul (Haliaaetus albicilla). Numele îi vine de la coada albă a păsării adulte și e neam bun cu Bald Eagle, „vulturul” simbol al Statelor Unite.

Codalbul e cea mai mare pasăre de pradă de pe la noi, ceea ce nu pare să intimideze prea tare ciorile care au obiceiul să-l sâcâie cu un curaj surprinzător. Dealtfel acest obicei al corvidelor privește mai toate păsările de pradă, nu doar codalbul. Ai spune că adversitatea răpitoare – corvide seamănă cu cea dintre rockeri și maneliști.

Iată o acvilă mică (Hieraaetus pennatus). Și ea preferă zonele calde și aride din sudul țării, dar mai cu seamă Dobrogea.

Hai să vă arăt un vultur mai special: vulturul (sau uliganul) pescar (Pandion haliaetus). Englezii îi spun Osprey.

Deși-i zice vultur, nu se înrudește deloc cu vulturii (sau, în fine, nu mai mult decât orice altă pasăre de pradă). Este singura pasăre prădătoare de la noi a cărei dietă constă exclusiv din pește, ceea ce înseamnă că, oriunde l-ar purta pașii (vorba vine…), trebuie să se țină mereu aproape de câte o baltă, râu sau țărm de mare.

Pe cumătrul ăsta l-am convins la o sesiune foto pe malul Mării Roșii, în Egipt, însă ai lui sunt musafiri obișnuiți pe bălțile noastre. Ce-i drept mai mult în trecere, primăvara și toamna (spre norocul industriei piscicole autohtone).

E cineva pe care, în copilărie, părinții sau mai ales bunicii să nu-l fi pus la punct cu amenințarea „potolește-te, că te ia gaia !” ?

Ei bine, despre dânsa e vorba: Gaia neagră (Milvus migrans), tradițional amatoare de găini de curte. Ceea ce i-a atras așa o antipatie din partea înțeleptului popor român, încât pasărea cu coadă despicată rar se mai găsește azi pe plaiurile noastre în altă parte decât în zicala mai sus pomenită.

Pentru a nu părăsi zona orătăniilor de ogradă, să spunem două poze și despre uliu, o altă pasăre intrată în folclorul copilăriei datorită jocului „Uliul și porumbeii”, pe care-l jucam odată în fața blocului.

Sunt trei specii de uliu la noi, însă cel din poză nu prea are treabă nici cu găinile, nici cu porumbeii, ci mai mult cu vrăbiile. Este uliul păsărar (Accipiter nisus).

Zborul lui fluturat cu scurte pauze de alunecare poate fi observat, cu puțină atenție, chiar și în orașe, în general în apropierea zonelor mai înverzite. Și încă ceva: ăsta, și nu altul, este Hawk.

Niște răpitoare foarte interesante sunt ereții, cu silueta lor inconfundabilă, planând cu aripile ridicate deasupra corpului. Sunt patru pe la noi: doi își petrec aici vara și puiesc, altul ne e musafir de iarnă și încă unul face vânt în trecere.

Ăsta de deasupra e eretele vânăt (Circus cyaneus), care vine la noi să-și petreacă iarna.

Eretele de stuf (Circus aeruginosus) e oaspete de vară și-și face cuibul prin stufărișuri. E amator de zone întinse, unde să aibă și stuf și câmp. Ai zice că centrul Bucureștiului e ultimul loc unde te-ai aștepta să-l vezi, însă găsește un habitat excelent pe lacul Văcărești, la doi pași de Big Berceni și Sun Plaza. Cât l-o mai găsi…

Poate cel mai banal răpitor european este șorecarul (Buteo buteo).

Sunt pline de ei câmpurile și dealurile, unde dau iama-n șoareci. Dacă mergi cu mașina pe șosele mai liniștite, în fapt de seară, poți avea surpriza să vezi că fiecare al doilea stâlp de telegraf, copac ori tufiș e împodobit cu câte un șorecar la pândă.

Dacă șorecarul mănâncă șoareci, ghici ce mănâncă șerparul ?

Șerparul (Circaetus gallicus) e mai ușor de găsit în acele zone unde și fauna târâtoare e mai abundentă. Asta înseamnă la noi Banat și – iarăși – Dobrogea.

Încet-încet am ajuns și la șoimi. Falcon, pentru uzul tălmăcitorilor de filme americane.

Vânturelul (Falco tinnunculus) este cel mai numeros dintre șoimi și, ca și șorecarul, unul dintre cele mai comune răpitoare europene. Se simte bine atât în câmp deschis, cât și în orașe, unde cuibărește de n-are o treabă sub nasul deputaților, la Casa Poporului, sau pe Casa Presei (libere sau nu, n-are relevanță în cestiune). Își pândește prada printr-un zbor staționar caracteristic, ceea ce i-a atras vânturelului o poreclă populară pe care n-o pot dezvălui decât prin mesaje private celor interesați.

Interesant din punct de vedere istorico-politico-socio-cultural mai e și faptul că vânturelul e cel care a inspirat coloristica costumelor pe care odinioară le purtau copiii de grădiniță ridicați la grad de șoimi ai patriei.

Vânturelul de seară (Falco vespertinus) poartă acest nume din motive străvezii.

El se arată mai degrabă înspre seară, când e de găsit de multe ori pe sârme electrice sau de telegraf (sau cum s-or mai numi acum, în epoca Wireless).

Șoimul rândunelelor (Falco subbuteo) are un nume foarte instructiv-educativ în engleză: Hobby.

Și el este un obișnuit al orașelor noastre, dar, pentru că nu dorește să fie luat prin surprindere de iarnă, pleacă de prin septembrie-octombrie.

N-aș încheia fără două vorbe despre răpitoarele de noapte, cunoscute îndeobște sub denumirea generică de bufnițe. Pentru un păsărar nu cred să fie senzație mai uimitoare decât silueta misterioasă a unei bufnițe al cărei zbor complet silențios te învăluie în noapte.
Din motive practice, poze se pot face, totuși, mai degrabă ziua. Fix când strigiformele astea nu prea se arată decât din motive excepționale (de pildă sunt deranjate sau date de gol de agasantele ciori, cărora le mulțumesc pe această cale).

Forma asta zburătoare e un ciuf de câmp (Asio flammeus), pe care o cioară l-a zburătăcit dintr-un stufăriș.

Tot un ciuf și aici, de pădure (Asio otus). E mai învățat cu orașul ca alte bufnițe. O colonie de ciufi de pădure iernează cu regularitate de mai mulți ani în pinii din jurul palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia, unde am prins și imaginea de mai sus.

Ce v-am arătat aici nu sunt toate răpitoarele. Nu sunt nici măcar toate răpitoarele din România. Dar altfel ar fi însemnat să deschid un foileton în toată regula. Mai bine vă suiți într-o zi de sfârșit de vară pe Măcin, de unde o să le vedeți ca la televizor și o să râdeți de nevolnicele mele poze.

Pentru amatorii de concursuri cu premii-surpriză, prima și ultima poză din această nuvelă le-am lăsat neetichetate. Sunt păsări care mai apar de-a lungul intrigii, așadar mult succes doritorilor !

Nu pierdeți episodul următor: Pe picioroange, și nici pe cel dedicat păsărelelor de iarnă: Cântăreții zăpezii

 

P.S. Inspirat de comentariul maestrului Andrei, m-am gândit să nu las nici această postare neagrementată cu un moment muzical: aria lui Papageno, păsărarul din „Flautul fermecat”. De cine altul decât de Mozart…
http://www.youtube.com/watch?v=5-Qq-DeEXhw



19 responses to “La vulturi”

  1. Radu says:

    1. Care-i porecla vanturelului?
    2. Zaganul pe care eu il vad relativ des dand tarcoale la Cheia, ce este de fapt? Vultur? Acvila?

  2. Florin says:

    1. Dacă am zis că dau această informație numai la modul privat, ți-e greu să deschizi YM și să mă-ntrebi ? Că-mi dau seama că a veni cale de 3 birouri până la mine e prea extenuant.
    2. Zăganul pe care-l vezi tu la Cheia este, cel mai probabil, creasta omonimă din cadrul masivului Ciucaș 😀 Dacă totuși te referi la cel împăiat de la muzeul Cheia, atunci da, e chiar zăgan – Gypaetus barbatus.

  3. Radu says:

    1. m-am lamurit.
    2. hmmmm, ma refer la cel care da tarcoale pe deasupra crestelor muntilor din cand in cand (in special deasupra crestelor Zaganului, desi recunosc ca l-am vazut si deasupra Ciucasului). Si oricum, nu mi-ai raspuns la intrebare.

  4. Florin says:

    Zăganul e un vultur, dar ultimul exemplar semnalat cu certitudine a fost vânat prin anii 30. Ce vezi tu e o altă pasăre de pradă – poate un șorecar, poate o acvilă, cu puțin noroc chiar acvilă de munte, Aquila chrysaetos.

  5. Anonymous says:

    Draga Florin,
    Apreciez la superlativ excursul tau ornito, pe care-l gasesc foarte educativ. De dragul preciziei(stiintifice?) pinii aia de la Mogosoaia sunt mai curand (ori in cea mai mare parte)arbori Tuja…

  6. Florin says:

    Precizare binevenită, stimate coleg. Ce zici, te bagi la un eseu intitulat „La pini” ?

  7. Anonymous says:

    Draga domnule,
    Cunostintele mele de botanica sunt cu prea putin mai cuprinzatoare decat cele ale unui elev sarguincios de clasa a V-a, asa ca un astfel de subiect nu imi este la indemana. E drept ca imi amintesc (cam vag) de prin copilarie, vreme cand cochetam ceva mai serios cu susnumita disciplina, despre cateva nume latinesti si despre unele vagi metode de identificare pentru speciile comune de pini autohtoni… Cam putin pentru un eseu…

  8. Bogdan says:

    foarte interesant articolul,
    cand mai iesiti inca o data la pozat de pasari rapitoare arunca si la mine cu un tel 🙂

  9. chettusia says:

    m-as arunca la a raspunde ..fara a avea si infatuarea de a fi sigur suta la suta(daca nu-s atunci dau bere),ca e un pui de codalb la inceput de foileton si o acvila tipatoare mica la final…
    ce bere preferi?

  10. Andrei says:

    De-atîţia vulturi şi ereţi
    Mi s-au făcut ochii sticleţi.
    Încă un Falco tinnunculus
    Şi mă transform în homunculus.

    Adevăru-i că tare fain ar suna, în loc de “La vulturi”, mult mai corectul din punct de vedere ornitologic “La circeţii galici”, sau încă şi mai bine, “La circurile cianee”.

    O nouă postare, o nouă informaţie tare. Bravo, meştere fogălfengher (adicătelea, maestre păsărar)!

  11. Anonymous says:

    Salut Florin, am gasit blogul tau azi si e foarte fain, felicitari! Sunt multe poze excelente, “csak igy tovább”:)) Baczo Zoli

  12. Florin says:

    Köszi szépen, madárász mester úr ! Mersi și te mai aștept pe la Sânpaul 🙂 Salutări sirenei lui Andersen !

  13. Anonymous says:

    zaganul a fost vazul in 2010 de mai multe ori, a fost vazuta chiar si o pereche si toatea acestea… s-au intamplat in Romania.
    a fost vazut de doi specialisti, si pe deasupra exista si un program de reintroducere a speciei

  14. Florin says:

    Măi dragă Anonimule, pe cuvântul tău ? Vorba unui prieten de-al meu: link, or it didn't happen ! 😀

  15. Laurentiu says:

    Umila mea părere în “cestiunea” celor două pasări fără nume:
    Prima: după cioc aș zice că e codalb
    Ultima: după culoare și forma aripilor – șorecar

    Florine, mulțumesc pentru acest articol lămuritor, care a reușit să așeze la locul lor toți șoimii și ereții care se învârteau de-a valma la mine în cap.
    Sunt curios dacă am nimerit cele două păsări…

  16. Florin says:

    And the winer is… Laurențiuuuuuuuu !!!
    Felicitări. Premiul constă în 2 zile cu cortul pe creasta Măcinului, la observat răpitoare în migrație. Acum e deja cam târziu, îți recomand sfârșitul lui august. Să-mi trimiți poze !

  17. Laurențiu says:

    Mulțumesc, mă simt onorat! Să îți trimit poze înainte sau după ce vin din Măcin? Pentru prima varianta, te-aș adăuga în lista de YM, dacă nu ai nimic împotrivă.

  18. Florin says:

    Păi ideal ar fi după, ca să văd cum te-ai folosit de premiul câștigat :))

  19. […] primirea călduroasă pe care publicul a făcut-o modestei mele încercări de popularizare sistematică a răpitoarelor, mă bătu gândul să încropesc ceva similar și despre păsările cu picioare lungi, cărora […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *