Harghita – pe la 1800 iarna

Am stat oleacă în cumpănă dacă n-ar fi mai bine să pun titlul „To Harghita”, ca să fie în serie cu „To Dikeos” și „To Musala”. După ce m-a luat durerea de spate tot stând în cumpănă, m-am oprit totuși la titlul de mai sus.


Așadar, povestea în multe imagini și mai puține vorbe a unei plimbări pe schiuri din Vlăhița până pe vf. Harghita-Mădăraș și înapoi, cale de vreo 30 km.




Tristă pădure harghiteană (Szomorú hargitai erdő)


 

 „Istenhez hiszi magát közel a természet nagyszerűsége által meghatott, a világ semmiségei fölé emelkedett ember“
Copleșit de măreția naturii, omul suit aici, deasupra nimicniciei lumii, se simte aproape de Dumnezeu.(Orbán Balázs – A Székelyföld leirása / Descrierea Ținutului Secuiesc)

Vârful Harghita-Mădăraș (Madarasi Hargita) este cel mai înalt vârf din Secuime – 1801 m – și este supranumit Muntele Sfânt al secuilor. 

Tot la Orbán Balázs găsim și explicația: aici erau atestate pelerinaje încă din 1643, la o micuță capelă ce exista însă de mult mai multă vreme pe acest loc – Orbán crede (nu știu pe ce bază) că din sec. XII. Mai interesant este însă cum etichetează ilustrul meu înaintaș într-ale drumețiilor eclectice secolul XII: „románkor” (kor = epocă, vreme), și am mari dubii că „román” s-ar putea referi, în plin Ev Mediu, la Imperiul Roman.



Loc de pelerinaj a rămas această culme domoală până astăzi. De la depărtare, puzderia de cruci, unele frumos sculptate în lemn, împodobite cu coroane și cocarde tricolore (mă rog, altfel de tricolore, dar totuși tricolore…) viu colorate aduce cu cimitirul vesel de la Săpânța. 

Poziția relativ centrală în cadrul arcului carpatic face ca vf. Harghita să fie unul din cele mai bune puncte de belvedere către Carpații noștri: în zilele cu atmosferă limpede se văd bine Meridionalii până la Retezat, Apusenii și Orientalii de Nord până la Țibleș și Gutâi. Ceea ce nu era cazul în această zi…

Masivul Hășmașul Mare (Nagy Hagymás), bătrânul tată al celor doi frați: Oltul și Mureșul. Și un memento valabil pentru toată lumea: cine-și uită trecutul n-are prezent și nu-și merită viitorul.
 
Din nou la vale, către ceață
 La bună vedere, munte frumos ! Așteaptă-mă la vară cu afine și zmeură !

5 comments

  1. Cât se poate de binevenită remarca ta, nu m-am prins că Orbán vorbea de fapt de arta romanică (dealtfel vei admite că termenul unguresc e destul de ambiguu).
    Cât despre Székelyföld leirása – nu o dețin fizic, dar o pot accesa pe net:
    http://mek.niif.hu/04800/04804/html/index.html
    E prea dificilă ca să o citesc cap-coadă, dar mai citesc fragmente relevante când e necesar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.