Harghita – pe la 1800 iarna

Am stat oleacă în cumpănă dacă n-ar fi mai bine să pun titlul „To Harghita”, ca să fie în serie cu „To Dikeos” și „To Musala”. După ce m-a luat durerea de spate tot stând în cumpănă, m-am oprit totuși la titlul de mai sus.

Așadar, povestea în multe imagini și mai puține vorbe a unei plimbări pe schiuri din Vlăhița până pe vf. Harghita-Mădăraș și înapoi, cale de vreo 30 km.

Vârful Harghita-Mădăraș (Madarasi Hargita) este cel mai înalt vârf din Secuime – 1801 m – și este supranumit Muntele Sfânt al secuilor. 

Tot la Orbán Balázs găsim și explicația: aici erau atestate pelerinaje încă din 1643, la o micuță capelă ce exista însă de mult mai multă vreme pe acest loc – Orbán crede (nu știu pe ce bază) că din sec. XII. Mai interesant este însă cum etichetează ilustrul meu înaintaș într-ale drumețiilor eclectice secolul XII: „románkor” (kor = epocă, vreme), și am mari dubii că „román” s-ar putea referi, în plin Ev Mediu, la Imperiul Roman.

Loc de pelerinaj a rămas această culme domoală până astăzi. De la depărtare, puzderia de cruci, unele frumos sculptate în lemn, împodobite cu coroane și cocarde tricolore (mă rog, altfel de tricolore, dar totuși tricolore…) viu colorate aduce cu cimitirul vesel de la Săpânța. 

Poziția relativ centrală în cadrul arcului carpatic face ca vf. Harghita să fie unul din cele mai bune puncte de belvedere către Carpații noștri: în zilele cu atmosferă limpede se văd bine Meridionalii până la Retezat, Apusenii și Orientalii de Nord până la Țibleș și Gutâi. Ceea ce nu era cazul în această zi…