Cu schiurile în căutarea dinților lui Sinan Pașa

Trebuie limpezit din capul locului: aparentul insucces al precedentei expediții de căutare cu caiaculnu este, dragi iubitori de arheologie stomatologică, decât un eșec parțial de etapă. De fapt, dacă aplicăm teoria de management al războiului dezvoltată de Ștefan cel Mare, respectivul eșec deschide calea către noi izbânde, deoarece am aflat cu acel prilej unde NU trebuie să căutăm după caninii bătrânului dar aprigului dregător otoman.


Odată restrânsă aria cercetărilor, mi-am concentrat eforturile către zona forestieră adiacentă mlaștinilor Neajlovului, anume pădurea Comana. Întrucât noua expediție s-a desfășurat într-un decor hibernal de ianuarie, nava de cercetare „Rechinul” a fost înlocuită cu schiurile de patrulare științifică „Frații Buzești” iar padela cu dublu sonar – cu bețele cu detecție de smalț în spectru gamma. Colegul meu Andrei nu a participat la noua operațiune dar pe el, fiind de neînlocuit, nu l-am înlocuit cu nimeni.
Așadar iată-mă dis-de-dimineață la o margine liniștită de pădure, parcând fostul port-caiac marca Logan, convertit în transportor de schiuri (în principiu conversia se face prin schimbarea anvelopelor de vară cu cele de iarnă).

Am pornit la drum după o scurtă verificare a corectei funcționări a legăturilor, atât în variantă mobilă (pentru schi-fond), cât și fixă (pentru coborâre). Celor care se vor întreba la ce mi-ar folosi legăturile fixe într-o pădure de șes, le răspund anticipat: un bun cercetător trebuie să fie oricând pregătit pentru orice eventualitate – în cazul meu, aceea a unei mișcări orogenetice inopinate care m-ar fi făcut să mă trezesc brusc la 2000 m altitudine.
Am plutit, așadar, pe talpa schiurilor în direcția Fântânii cu Nuc. Plutirea diafană peste covorul de nea pufoasă era agrementată periodic cu sunete scrâșnite de colțuri dure care agresează tălpile Fraților Buzești. La început am sperat să fi trecut cu schiurile peste dinții mult râvniți, însă o sumară examinare spectroscopică a arătat că nu erau decât grunjuri de gheață ori mici pietricele ieșite la taifas de sub omăt.
Totuși nutream speranța de a fi pe drumul cel bun, fiindcă un marcaj cruce roșie mă însoțea credincios. Oare un om care rămâne fără doi dinți într-un mod violent ce-ar face primul lucru ? S-ar duce la o infirmerie sau punct de prim ajutor. Cruce roșie !

Am totuși senzația inconfortabilă că pițigoii care mișună pe crăcile golașe de deasupra capului meu fac mișto de teoria mea…
Între timp continuu să dau perseverent la bețe, însoțit pe dreapta, dincolo de perdeaua străvezie de copaci desfrunziți, de peisajul imobil și glacial al stufărișului părăsit de păsăretul vesel care-l animă în sezonul cald.

Uite, în poienița asta de aici astă-vară te asurzea zgomotul produs de miile de cicade. Acum, singurul zgomot care se aude este cel al unui Opel Kadett care se apropie pe drum și care… Dumnezeule, de ce are număr de Bulgaria ?! Oare, luat de vârtejul gândurilor, să fi trecut Dunărea înghețată precum oamenii lui Decebal la furat în Moesia Superior ? Dar nu, sunt încă în țara mea natală, unde semnele succesului auto al băștinașilor sunt mașina second-hand din Germania și numărul de înmatriculare bulgăresc.

Curând ajung la Fântâna cu Nuc – un prim succes al expediției (care se va dovedi în scurt timp a fi și ultimul), deoarece se simțea nevoia de hidratare iar apă nu-mi luasem cu mine (asta pentru că am citit eu că nici Humboldt nu și-a cărat apă de la el din Germania în expediția de pe Orinoco). În timp ce beau cu nesaț apa rece de izvor (care, la temperatura nesmintită la care iese din măruntaiele pământului și în contextul gerului de afară pare aproape termală) mă străfulgeră gândul că e posibil să fiu primul schior care bea apă de la fântâna asta în cei 75 de ani care au trecut de când  oameni cu inimă bună au pus-o în calea trecătorului. Ghinion, uite că nu am avut inspirația să chem pe cineva de la Guiness Book !

Ei, dar ce-s panourile astea ?

E clar, sunt pe o cale greșită ! Dinții lui Sinan au legătură cu Mihai Viteazul, nu cu Vlad Țepeș. În cadrul relațiilor bilaterale valaho-turcești, Țepeș-Doamne nu se ocupa cu extracții dentare, ci cu efecte pirotehnice nocturne, deci e clar că radiodetecția gamma m-a indus în eroare.
Este timpul așadar să fac cale întoarsă către laborator. Nici de data asta nu am reușit să pun mâna pe dinții lui Sinan. Nădejdea mea de a putea să dau ceva la schimb cu sabia lui Ștefan ținută ostatică la muzeul Topkapî din Istanbul mai are de așteptat.
Dar cum speranța se sinucide ultima, nu voi capitula înainte de a epuiza și alte mijloace de căutare a dinților bătrânului pașă: cu bicicleta, cu rolele, cu zmeul și cu motostivuitorul.



2 responses to “Cu schiurile în căutarea dinților lui Sinan Pașa”

  1. Radu says:

    Dar perseverent mai esti, sa cauti ceva atat de mic, pe o arie atat de mare, atat de rar, cu atat de putine mijloace. Un calcul simplu matematic ne arata ca sansele tale tind catre zero. Dar intr-adevar, pana si Macedonski spunea ca nu tinta conteaza, cat drumul…

  2. Vlad says:

    Florine, daca nu merge nici cu bicicleta, cu rolele, cu zmeul și nici cu motostivuitorul; atunci e musai sa incerci o tura si cu fieldherperu`.

    Doar stii ca muta bolovanii mai ceva ca excavatoru`.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *