Cheile Nerei

Promisesem în finalul primei mele postări pe un blog că revin cu tura din Cheile Nerei. Între timp am povestit de Grecia, de caiace, iar Cheile Nerei le-am lăsat la murat. Nu e deloc educativ ca un proaspăt blogăr să se lase pe tânjeală chiar după prima postare !
Să ridic așadar din țărână firul povestirii și să-l reînnădesc de la capătul ce s-a rupt imediat după periplul prin Cazane, încheiat într-o duminică seara pe întuneric la Sasca Română. Răgaz de hodină n-am avut, pentru că prognoza meteo ne îndemna să atacăm Cheile Nerei luni, înainte ca vremea să se strice.

Deci luni dimineața la ora 8.30 suntem echipați și micdejunați, eu și cu tânărul vlăstar Mihnea (a.k.a. Căpitanul), iar omul tocmit decuseară ne așteaptă să ne ducă o bucată de drum cu mașina. Mișcarea e necesară pentru că traseul propus – intrare la Lacul Dracului dinspre Logori, traversarea Cheilor până la Podul Beului și apoi pe potecă până înapoi la Sasca Română – e destul de lung și anevoios, iar la început de Răpciune soarele s-a cam nărăvit a merge grabnic la culcare.

Așadar ne suim într-o Dacie străbună, singura mașină ne-SUV care-și poate asuma liniștit riscul de a lua sub roți drumul comunal ce leagă Cărbunari de Șopot și continuă apoi poticnit spre Bozovici. Arunc rucsacul în portbagajul pe care șoferul – un tinerel de 20 și ceva de primăveri, geluit și ferchezuit, cu un grai bănățean demn de „Floarea gin grăgină”  – mi-l deschide curtenitor cu ajutorul unei șurubelnițe, apoi mă instalez alături de Mihnea pe bancheta din spate, unde geamurile fumurii ne oferă trebuincioasa intimitate într-o astfel de limuzină, feriți de privirile indiscrete ale rumegătoarelor care mai populează sporadic marginea drumului. 50 de lei mai târziu coborâm în Poiana Logori, de unde apucăm voinicește banda albastră care ne va scoate în traseul principal al Cheilor Nerei.

Bifăm și acest punct de control prin câteva tentative de-ale Căpitanului de a-l imita pe Tarzan agățându-se de niște liane cât se poate de autentice, apoi executăm abaterea spre Lacul Dracului.

Numele purtat de acest ochi de apă este pe deplin justificat – lacul e al dracului de frumos, la fel ca și alte locuri din această țară dată naibii de frumoasă, toponimizate într-un mod asemănător de evlavios de către poporul cucernic.

Chiar lângă lac se află o peșteră, botezată deloc creativ „Casa de vis”, probabil de ceva speologi nu prea duși la biserică – „Grota Naibii” ar fi mers mult mai bine în context.

Dar întrucât intrarea în zisa grotă pare periculos de înclinată în direcția celui ce deține și lacul, ne mulțumim a admira doar liliecii care mai ies pe gura peșterii precum ideile anti-criză pe gura lui Boc.

Înapoi pe traseul „de creastă” – bandă roșie. E bine, e abia 1. Soarele e sus, moralul nostru la fel, înaintăm în pas vioi spre podul de la Sălașul lui Vogiun, acompaniați de pe malul advers de lătrăturile câinilor de la stâna din Poiana Alunilor.

Aproape de pod prânzim copios, având acum destulă energie să explorăm o peșteră ce tocmai s-a căscat pe marginea drumului.

Ne echipăm corespunzător, cu haine mai groase și lanterne. Rucsacii și aparatul foto îi parcăm la intrare. Pentru a intra în galerie trebuie urcat un prag înalt de vreun metru jumate. Pentru mine nu-i mare problemă, dar Căpitanul n-are atâta cu totul ! Nu-i nimic, mi-am adus cordelină ! Îl încing pe Mihnea de brâu, mă sui sus și încerc să-l ajut să se cațere, trăgându-l în sus. Rezultatul: o frumoasă serie consecutivă de eșecuri. După 10-15 minute pierdute cu tehnici din alpinism și escaladă, Dumnezeu îmi dă mintea de pe urmă: cobor, îl ridic pe Mihnea în brațe și-l pun sus… We’re in business ! Explorăm atât cât o putem face în mod rezonabil, fără a apela la resurse din arsenalul Omului Păianjen. Cel mai spectaculos lucru mi se pare un fluture de peșteră – arată ca un fluture de noapte (ghici de ce !), dar cu conturul aripilor mult mai elegant și având o culoare gri perlat și ochi strălucitori. Sper că v-ați făcut o idee cam cum arată, pentru că, reamintesc, aparatul foto își face siesta la gura peșterii.
Gata, înapoi la drum ! Care e tot mai anevoios, stâncile încep să se cam scalde direct în apele Nerei.

Trecem cu succes o astfel de porțiune dificilă, performanță care-i umple de respect pe vreo 4 tineri venind din sens invers care îl privesc admirativ pe Căpitan. După obicei, facem schimb de destinații. Auzind de Sasca Română și de intenția noastră de a ajunge acolo în aceeași zi calendaristică, fețele prietenilor noștri se lungesc într-un mod care nu-mi miroase a bine. Când dracu’ – pardon de expresie, dar ține de specificul traseului – s-a făcut aproape 4 ?! Hai, repede refacerea proviziilor de apă din Izbucul Iordanului (fascinantă alăturarea de toponimii biblice și sataniste !) și presiune la cărbuni !

Drumul devine tot mai dificil pe măsură ce ne apropiem de zona Cârligelor, dar deopotrivă de spectaculos.

Forțăm Nera în vad, luptându-ne cu apele învolburate ce trec pe alocuri chiar și de glezne, apoi ne avântăm prin Cârlige.

Căpitanul e magistral și de data asta, trecând cu mare siguranță (spre deosebire de unele porțiuni drepte cu drum lat unde se împiedică de te miri ce ciot stingher) !

Porțiunile grele s-au sfârșit, drumul se relaxează spre Cantonul Damian iar noi iuțim pasul. La Damian ne așteaptă o priveliște dezolantă: cantonul e părăsit și dărăpănat, trebuie să fie mare urgie afară ca să fii disperat să te adăpostești înăuntru. Nici afară nu-i prea bine – mizerie și duhoare. Norocul nostru este că n-avem pricină de stat. Pe drumul forestier pe care mergem îmi vine ideea de a scoate de la rezerva strategică o poveste din colecția Haplea, cu scopul de a-l face pe Mihnea să mai uite de oboseală. Chipul Căpitanului se luminează, ceea ce nu pot spune despre cerul tot mai noptatec. Totuși la Podul Beului lumina e încă destul de bună cât să trec în revistă toate indicatoarele. Concluzia: o veste bună și una proastă. Vestea bună e că am ajuns la asfalt. Vestea proastă: drumul nostru nu e ăla cu asfalt, ci ăla cu pădure. Bun, aprindem frontalele și o apucăm prin pădure. Drumul e fain, trece prin câteva tunele săpate cu târnăcopul –  pe aici, a sparge munții de calcar pare a fi mai ușor decât a trage o potecă de ocolire. În curând întunericul e destul de uniform în tunel și în afara lui. Bonus – o porțiune de drum săpată pe marginea stâncii la vreo 10-15 metri deasupra Nerei. Cam ca la Cârlige, dar mult mai sus și fără cârlige. Dar mai avem o veste bună: am reintrat în zonă cu semnal GSM ! O sun pe mama, care ne așteaptă la pensiunea Cheile Nerei încă de pe la 5-6, când preconizam să ne întoarcem. Acum e opt trecute și mama e îngrijorată. Îi spun unde suntem, iar din culise i se suflă de către doamna Izabela de la pensiune că mai facem cam o jumătate de oră, drept pentru care o și rugăm să pună mâncarea la încălzit și berea la răcit (asta numai pentru mine, evident; Mihnea nu bea rece, să nu-l doară gâtul).

Poza asta n-are legătură cu paragraful în care e inserată, dar am pus-o ca să sparg monotonia textului, că deh, era întuneric, cum să mai fac poze ?…

În curând poteca iese la un drum forestier. Bezna e deplină, în plus au apărut norii și s-a pornit vântul. E clar, INMH-ul și-a binemeritat alocațiile bugetare ! Dar noi defilăm cu picioarele vlăguite pe lângă niște lanuri de porumb, semn că suntem aproape de liman. Fără niciun alt motiv decât întunericul, Mihnea mărturisește că lui i se cam face frică. Îi explic că, atâta vreme cât suntem pe drumul bun și vedem semnul pe care să-l urmăm, nu e niciun motiv de îngrijorare. Pentru ca totuși teama lui Mihnea să aibă un fundament ceva mai solid, la o răscruce de drumuri de căruță reușim să pierdem semnul. Îi explic cu calm Căpitanului situația, la care el replică la fel de calm: să-mi zici când să mă panichez ! Ne întoarcem pe bâjbâite către ultimul loc în care am avut contact cu banda roșie și sun din nou la pensiune pentru îndrumări. Acestea sunt la fel de vagi ca și indiciile pe care reușesc să le ofer. Noroc că, în timp ce cu mâna stângă vorbeam la telefon, cu dreapta reușesc să regăsesc semnul, care nu urma niciunul din drumurile de căruță ci o lua din nou pe o potecă – ați ghicit ! – prin pădure. Brusc, cam după 100 de metri, în stânga se face o punte peste Nera. Atât de brusc, că era s-o ratăm. Urcăm pe puntea care, în bezna ce ne înconjoară, pare fără de capăt. Pășim totuși cu încredere, fie și numai din motive de bun simț științific. Bunul simț nu ne-a înșelat, puntea chiar are un capăt, care – oarecum surprinzător – e tocmai pe malul celălalt. Nu mai mergem nici 50 de metri că apar în față lumini iar niște câini încep să latre. Luminile sunt de la casele oamenilor, câinii așijderea. Cu nădejdea că potăile latră pe dinăuntrul gardului, intrăm în sfârșit în sat. Pensiunea se ițește și ea după câteva zeci de metri iar binemeritata cină ne așteaptă aburindă.

De la acest sfârșit de drumeție până la sfârșitul sejurului au mai trecut două zile pline, dar punctele de reper sunt mult mai ușor de marcat: ploaie, remy, table, iar ploaie, o plimbare de după-amiază pe valea Șușarei, profitând de un răgaz al ploii și chiar de ceva soare…

…explorarea Peșterii cu Apă de pe Valea Șușarei (lucru pe care nu l-am fi putut face dacă nu mă luam după gura Căpitanului care a insistat să luăm cu noi frontalele, apoi tot el a descoperit intrarea în peșteră).

În continuare: ploaie, table, remy și o așteptare zadarnică a unei noi spărturi în nori care să ne permită o fugă la Ochiul Beului.

Mă rog, chiar zadarnică n-a fost: o mică spărtură chiar s-a întâmplat la un moment dat, iar de ea a profitat o pereche de șerpari (Circaetus gallicus) pentru a survola zona din jurul pensiunii.

Viteza pe care am prins-o pe scări în sus după aparatul foto i-a contrariat pe toți ai casei – de la doamna Izabela și până la imperturbabilii noștri vecini care, câte zile am stat acolo, nu s-au ridicat de la masa de canastă decât pentru a se așeza alături, la masa cu mâncare. Riscul pe care mi l-am asumat de a părea ridicol a meritat, pentru că am reușit să mă dotez cu câteva poze de o calitate decentă cu această specie de răpitoare „de nișă”.

Nu știu dacă merită să te duci în Cheile Nerei, dar cu siguranță merită să revii. Eventual cu caiacul 🙂



2 responses to “Cheile Nerei”

  1. Anonymous says:

    Foarte curajos, capitanul asta! 🙂

  2. adi says:

    “Dansul” Capitanului prin Cârlige este intr-adevar de apreciat ca doar de … aschia nu sare departe de trunchi.
    Superb povestit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *