Cappadocia, fiica Erciyesului

În vremurile din vechime trăia un uriaș cărunt, pe numele său Harkasos. Acesta primise poruncă de la Țiitorul Locurilor să vegheze pământul dintre Pontul Euxin și Marea de la Miazăzi, pământ peste care adesea se năpusteau venetici în vânzoleala lor între Răsărit și Apus. Iar Harkasos avea darul de a scuipa foc și piatră pe gură precum un balaur, băgând spaima în vrăjmași. Viață grea avea Harkasos, dar cea mai amară îi era singurătatea. Țiitorul Locurilor se îndură de amărăciunea lui Harkasos și făcu într-o bună zi ca, în urma dârei de foc și piatră pe care uriașul o scuipa către dușmani, să apară o fată frumoasă ca soarele: era Katpatuka, născută din vintrele bătrânului Harkasos.

Tare se bucură uriașul de darul ce-i fusese făcut, și viața-i curgea mai luminos acum. Dar într-o zi Katpatukăi îi rămaseră ochii la un frumos venetic ce trecea pe acolo și vru să fugă cu el. Turbat de furie, Harkasos scoase pârjol pe gură, nimicindu-l pe străin și pe tovarășii săi, iar pe Katpatuka o înghiți pe loc, spre a nu mai putea fugi vreodată.

Aflând ce făcuse Harkasos cu făptura primită în dar, Țiitorul Locurilor se mânie foarte și îl prefăcu pe acela pe vecie în piatră. Dar Harkasos, acum un munte cu creștetul înzăpezit, tot mai scuipa la răstimpuri foc și piatră, care se prelingeau pe fața pământului altădată vegheat de uriașul cărunt.

Încet-încet, cu fiecare pală de foc, cu fiecare pietricică și nor de cenușă, frumoasa Katpatuka se slobozi din măruntaiele tatălui ei și se reîntrupă peste văile domoale ce se întindeau spre apus. Harkasos mai scuipă foc și pară o vreme, apoi adormi de-a pururea.

Katpatuka rămase și ea alături de tatăl său, tot frumoasă ca soarele, fără a mai râvni să plece aiurea.

Aceasta este povestea Katpatukăi, pe care veneticii care au continuat să se perinde au numit-o Kappadokia sau Cappadocia, și a tatălui ei Harkasos, numit mai apoi Argaios, Argeus și până azi Erciyes.

Desigur, geologii vă vor spune altceva. Cum că vulcanul Erciyes / Argeus a apărut pe falia creată în Terțiar de marea orogeneză eurasiatică – cea care a dat munții Taurus și Anti-Taurus ceva mai la sud.

Cum că materia rezultată din erupțiile vulcanului (magmă, cenușă), s-a așezat peste văile nou formate. Cum că, în cursul a milioane de ani, tuful și rocile vulcanice s-au compactat și s-au erodat sub acțiunea factorilor atmosferici, dând naștere formelor stupefiante pe care le vedem azi.

Rocile vulcanice de consistenţe diferite s-au erodat diferenţiat în timp. Stratul de jos, mai fragil, nu a rezistat decât acolo unde, din loc în loc, peste acest strat erau presărate roci mai tari. Acestea au protejat substratul mai fragil şi arată astăzi ca nişte cuşme de piatră într-o ciudată echilibristică în vârful unor hornuri.

Cine-o avea dreptate – geologii sau legendologii – e greu de stabilit. Cert e că nici unii, nici alții nu au trăit să vadă cu ochii lor evenimentele care pretind fiecare că s-au petrecut. Așa că fiecare e liber să-și aleagă versiunea care i se pare mai credibilă.

Indiferent cum privim lucrurile, Cappadocia de azi e un loc nelipsit din nicio colecție de tipul „10 locuri pe care trebuie musai să le vezi în viața asta”, „Top 25 marvels you should see before you die”, „1047 destinații de vizitat înainte să explodeze butelia vecinului” și alte asemenea.

Mega-clasicele “Porţi ale Cappadociei”. Apar pe toate ghidurile turistice şi sunt de vânzare la toate tarabele de suveniruri.

Felul incredibil în care natura s-a jucat creând acest ținut, încrețindu-l cu forme neverosimile, ațâță spiritul estetic al omului, mai ușor de impresionat cu suprafețe încrețite decât cu câmpii nesfârșite (păi câți turiști ați văzut să dea buzna în Bărăgan, eventual ca să mai și zboare cu balonul ?…).

 

Zborul cu balonul e o experiență unică în sine, fie că are loc deasupra Cappadociei sau a Bucureștiului; Cappadocia văzută de sus arată spectaculos, dar nu pentru că e văzută de sus, ci pentru că e spectaculoasă oricum. Balonul îți dă niște senzații unice, îți procură ceva unghiuri foto mai dibace, dar în final nu face Cappadocia să arate mai bine decât aceasta arată deja văzută de la sol. Mai ales că solul e îndeajuns de vălurit ca să privești baloanele de la egal la egal.

Geologia Cappadociei a permis comunităților umane care au populat-o de-a lungul mileniilor să-și găsească cu ușurință adăpost în văile care-i brăzdează „peisajul selenar” (terminam postarea și nu băgasem niciun clișeu !…). Despre acestea, vorba Teleenciclopediei, într-un episod viitor.

Nu închei înainte să vă poftesc aici, unde găsiţi poze cât n-am eu cuvinte pe care să le ilustreze.

A, şi să nu uit: între legenda cu care am început articolul și versiunea geologilor, eu merg pe mâna acestora din urmă. Varianta lor pare susţinută de ceva mai multă lume, în timp ce adevărul legendei – pe care am inventat-o adineauri – este deocamdată confirmat doar de autorul ei.



One response to “Cappadocia, fiica Erciyesului”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *