E iarnă grea, cu nămeți „mai mari ca-n cinzeșpatru”, cu ger de crapă pietrele. Încerc să rememorez momente de astă-vară, când asudam prin Dobrogea pârjolită de soare sau umblam cu caiacul prin Delta luxuriantă. Parcă n-ar fi amintiri, ci rodul fanteziei unei minți prea înghețate. Tot pură fantezie pare și cântecul privighetorii sau al grangurului sau al altor înaripate care acum își petrec vacanța de iarnă la soare, în țările calde, în timp ce aici totul e sub omăt.
Ei bine, nu chiar totul. Sunt și păsărele mai „patrioate” care nu pleacă cu una, cu două la prima căutătură mai fioroasă a Romicăi Jurcă, ci rămân aici să coloreze albul agasant și să mai înveselească atmosfera cu ciripitul lor. Un ciripit cam disperat, ce-i drept, care cu greu poate fi numit cântec în accepțiunea de primăvară a cuvântului, și care pe scurt s-ar tălmăci cu „crăp de foame, noi ce naiba mâncăm azi, că Alimentara e sub nămeți ?!”
Măcăleandru (Erithacus rubecula)
Ca și în lumea omenească, din disperarea unora pot trage alții foloase. Când dă un pui de ger, imediat după o ninsoare mai zdravănă, o mână de semințe e în general suficientă pentru a-ți crește brusc cota de popularitate în rândul păsăretului din parc. Nu-ți rămâne decât să stai cuminte într-un loc și să asiști la defilare. Ba chiar, cu puțin noroc, poți fi un spectator-jucător.
Pițigoi mare (Parus major)
Pițigoi albastru (Cyanistes caeruleus)
Pițigoi de brădet (Periparus ater)
După defilarea pițigoilor urmează o pasăre mai bondoacă și la fel de simpatică:
Țiclean, sau țoi, sau scorțar (Sitta europaea; în latină n-are regionalisme)
…și una din cele mai mici păsări europene:
Ochiuboului, pănțăruș sau împărătuș (Troglodytes troglodytes). Observați contrastul dintre inspirația poetică a țăranului român și lipsa de imaginație a taxonomistului latinist.
Neamul cintezelor e și el prezent la paradă:
Mascul de cinteză (Fringilla coelebs). Sopran de coloratură vara, iarna cam monosilabic și lipsit de chef.
Cinteză de iarnă (Fringilla montifringila). Numită așa pentru că pe la noi apare mai ales iarna. Pe la ei în schimb e cinteză de vară.
Botgros. Simplu în românește, complicat în latinește: Coccothraustes coccothraustes. Repetiția are rolul de a vă mai da o șansă în caz că nu v-a ieșit din prima.
Mascul de mugurar (Pyrrhula pyrrhula, deja intuiesc comentarii răutăcioase…)
Scatiu (Carduelis spinus)
Un personaj din creația lui Kirițescu:
Gaiță (Garrulus glandarius). De obicei scoate un cârâit oribil, dar deseori plagiază surprinzător de bine cântăreți mult mai talentați, de nici nu zici că asculți un neam de-al ciorii.
Echipa sturzilor (genul Turdus, care vine probabil de la Turda):
Mierla (Turdus merula). Femela nu-i prea arătoasă, după cum se vede, însă masculul cântă frumos. Vara, evident.
Sturzul viilor (Turdus iliacus), subspecia Cabernet Sauvignon
Cocoșar (Turdus pilaris)
Și o vrabie al cărei habitat e subiect de dispută între ornitologi de diverse apartenențe lingvistice:
Vrabie de câmp. În latină Passer montanus, în engleză Tree sparrow. Negocieri pentru ajungerea la un punct de vedere comun între cele trei părți nu sunt programate în viitorul apropiat.
Deci iată că iarna nu e chiar atât de săracă în păsăret. E drept că multe păsări pleacă spre țările calde, dar e la fel de adevărat că pentru unele dintre acestea “țările calde” înseamnă țara noastră. Iar aici m-am limitat doar la mici păsări mai iscusit sau mai stângaci cântătoare care-și fac veacul printre blocurile și prin parcurile orașelor noastre.
La vară nu va mai fi la fel de lesne: cu coroanele copacilor abundent înfrunzite și cu hrană berechet, cântăreții verii se vor lăsa mai greu trași în poză.
Nici nu stiam ca sunt atatea feluri de pasari in Herastrau!
In alta ordine de idei, eu am o teorie: repetitia denumirii latine se datoreaza faptului ca pe vremea cand s-a nascut limba latina nu existau atatea cuvinte, astfel ca dublarea se impunea, ca la nume si prenume! Simplu, nu? 🙂
Simplu, dar pe lângă poartă. Preocupările pentru taxonomie (clasificarea ştiinţifică a plantelor şi animalelor şi implicit atribuirea de denumiri ştiinţifice) datează abia de prin secolul 18.
Stiu ca preocuparile pentru taxonomie au aparut mult dupa aparitia limbii latine, insa eu unul nu am auzit de “neologisme” in limba latina (faptul ca nu am auzit nu inseamna ca nu exista, e drept), astfel ca se poate presupune ca latina secolului 18 nu era cu mult diferita de latina secolului 4, sa zicem. Deci clar limba are mai putine cuvinte decat altele mai nou aparute :). QED
Cand cuvintele “Nume_gen” şi “nume_specie” sunt identice (Lynx lynx, Coccothraustes coccothraustes, Bison bison, etc.) înseamnă că numele ştiinţific ales iniţial pentru o specie (un “nume_specie” publicat, să zicem, în cataloagele anilor 1770) a fost utilizat ulterior (în cataloage mai recente) pentru numele întregului gen. Zoologii păstrează compatibilitatea cu versiunile anterioare, chiar dacă lucrul ăsta îi face să pară bâlbâiţi sau lipsiţi de imaginaţie. Legat de utilizarea limbii latine…descoperind ei mai multe specii decât puteau descrie, fără ambiguitate, cuvintele limbii latine, au acceptat să denumească noi genuri/specii cu “litere latine puse într'o ordine pronunţabilă”..
O dizertaţie binevenită, a cărei rigurozitate ştiinţifică împrăştie, odată cu poezia numelor populare, şi orice îndoială în cestiune 🙂
[…] Nu pierdeți episodul următor: Pe picioroange, și nici pe cel dedicat păsărelelor de iarnă: Cântăreții zăpezii […]