Caiaciștii

Sunt multe sporturi pe care nu le-am practicat niciodată: rugby, hochei, golf, motocros, săritura cu prăjina, înot sincron… Bine, că nici timpul nu e pierdut, iar idei îmi tot vin. Bunăoară tocmai am eliminat un sport din lista de care pomeneam mai sus: caiacul. În terminologie olimpică, caiacul e unit printr-o cratimă cu canoele (sau canoea ?), dar eu zic că e suficientă abordarea dinspre un singur capăt al cratimei. Ar mai fi canotajul – ăsta e sportul al cărui strămoș este plimbarea cu barca în Cișmigiu. Diferența e că la canotaj mergi cu spatele, deci vezi pe unde ai fost, pe când la caiac-canoe mergi cu fața, deci vezi pe unde o să ajungi (sau cel puțin ți-ai propus inițial).


Acum că am definit cadrul teoretic al acestui sport cu vechi tradiții pe la noi, voi trece la relatarea experienței mele inițiatice în sporturile nautice. Și ce alt loc mai bun de a primi botezul apei decât locurile stăpânite de ape ale județului Tulcea, locuri de unde au pornit glorii și legende ale sportului românesc precum Ivan Pațaichin, Toma Simionov sau Vasile Dîba ? Bine, că dintre toți acești corifei doar Dîba e de aceeași parte a cratimei cu mine.
Mi-am început aventura caiacistică alături de colegul meu Andrei Sitaru, un guru al acestui sport în comparație cu mine, deoarece mai dăduse la padelă cam o oră în viața lui. Pentru cei perfect paraleli cu domeniul, padela este vâsla aia ciudată cu palete la ambele capete, din care caiaciștii dau de zici că mânuiesc un nunceag. Și întrucât începătorii sunt întotdeauna cei mai entuziaști în orice domeniu, ne-am gândit și noi că niciun lac din București nu ne-ar încăpea, așa că ne-am năpustit direct către apele vaste ale celui mai mare complex lacustru al României: Razelm-Golovița. Punct de intrare: comuna Jurilovca. Fix locul de baștină al marelui campion Vasile Dîba (asta am aflat chiar la fața locului) ! Țelul: traversarea lacului Golovița până la Gura Portiței. Un fleac de 15 km – pardon, 8 mile marine, că acum suntem navigatori ! Mijlocul de locomoție: „Rechinul”, caiacul de două persoane al lui Andrei.

Numai că, așa cum zice un străvechi proverb american, the calculation from home doesn’t match with the one from the fair. Era una din acele perioade când vântul dobrogean pare a nu se mai opri niciodată, de-ți vine să-ți pui turbină eoliană în spatele șurii, iar apele Goloviței erau încrețite ca fruntea unui bătrân pescar lipovan înnegurat de griji. Nici vorbă să arunci Rechinul, cât o fi el de rechin, în apele lacului mânios. Mai ales când îl călăresc doi ageamii, lucru care a devenit evident imediat ce am lansat Rechinul la apă pe canalul ce leagă debarcaderul din Jurilovca cu lacul propriu-zis. Chiar și pe suprafața calmă a acestui canal, traiectoriile desenate de Rechinul biciuit fără noimă de cei doi fragezi mateloți semănau mai degrabă cu serpentinele de la Predeal decât cu un siaj de ambarcațiune.

Am decis deci să continuăm antrenamentele în „rada portului”, deoarece cu astfel de vâslași cei 15 km până la Gura Portiței s-ar fi transformat ușor în 25. De mile marine. Nemaivorbind de valurile de pe Golovița, care băteau perseverent fix din față.

“Rada portului”

Eforturile noastre de a ne sincroniza strocul (parcă așa se spune) au continuat relativ zadarnic preț de vreo două ture de canal, după care eu am decis să încerc și un set „la simplu”.

În mod cu totul surprinzător și contrar celor spuse de Dragoș, cum că acest caiac de doi e preferabil să fie navigat de doi oameni, situația s-a îmbunătățit radical: traiectoria Rechinului era una ce aproxima binișor o linie dreaptă, iar viteza de înaintare nu era deloc mai mică decât „la dublu”. Singurul dezavantaj: dacă opream strocul pentru odihnă, nu mai avea cine să miște barca și pentru mine. E clar, gândeam, Andrei e veriga slabă ! Însă o experiență similară avea să încerce și Andrei a doua zi, de unde concluzia că formăm o echipă anti-sinergică: buni separat, catastrofici împreună. Mă întreb dacă șeful nostru știa asta deja. Aoleu, dacă știe numai de ultima parte ?!
Măcinat de aceste sumbre gânduri m-am trezit că s-a terminat canalul și am intrat pe lac. Noroc că nu am rău de lac și că Rechinul își saltă sprinten botul ușurat de greutatea unui pasager peste valurile ce vin întruna dinspre est precum rușii la Stalingrad. Un pescar ce vâslește și el vârtos spre larg într-o lotcă strigă ceva la mine, dar datorită distanței, vântului și vocii gâjâite a omului nu disting decât cuvântul „ușor”. Mă pot îneca ușor ? Sunt mai ușor decât apa ? Nu se mai prinde peşte așa ușor ? E ușor să critici guvernul ?… Îmi stabilesc ca obiectiv înconjurarea unei geamanduri aflate la vreo 50 m în larg. Pe furtuna asta și la bordul unei coji de plastic pare o întreprindere similară cu înconjurarea Capului Horn, însă experiența mea într-ale navigației (în copilărie visam să mă fac marinar și am citit multe cărți) se dovedește decisivă și revin încununat de glorie în apele prietenoase ale canalului, aplaudat și aclamat entuziast de pe margine de stuful bătut de vânt. Lotca lipoveanului s-a pierdut ușor în larg, eu revin la bază.
În timp ce împărtășesc cu Andrei impresiile din larg, apare la mal și lotca lipoveanului, având ca singură încărcătură suplimentară față de plecare niște apă.

Lipoveanul şi lotca sa

Mesajul pe care mi-l transmisese pe lac era să o iau mai ușor cu caiacul, că mulți au pățit-o. Ei, și de aici începe o lungă povestire care acoperă o plajă largă de subiecte – de la niște polonezi inconștienți care au plecat cu caiacele pe marea furtunoasă până la cei 8 ani de pușcărie pe care uncheșul nostru i-a petrecut la Rahova pentru omor („am omorât pe unu… uite acolo eram când l-am omorât… nu eram beat, nu, dar io-s iute la mânie…”). Ce facem, Andrei, mai punem cortul aici ? Noroc că noi suntem pașnici și nu-l mâniem pe uncheșul cu inimă bună, care a alertat platforma petrolieră de pe Marea Neagră, că altfel piereau polonezii înghițiți de valuri.

Unchiul Vanea

Dar uite cum un moment de rătăcire schimbă soarta omului de ajunge la Rahova, coleg de detenție cu Miron Cozma ! „Ăsta a stricat pușcăria, că până să vină el era bine acolo”… (mai scoate câteva fărașe de apă din lotcă)… „l-au prins cu celularul în închisoare că făcea afaceri…” (Acuma pe bune, întreb și eu ca prostu, dacă nici în celulă nu poți folosi celularul, de ce-i mai zice celular ?) „Venea Iliescu la vorbitor de fiecare dată pentru el…” (3 fărașe de apă…) „… mie mi-a aranjat Simionov să fiu ajutor de popă…” „…la 12 ani m-au chemat la lotul de caiac, cu Dîba… dar m-au dat afară că fugisem de la școală… pfuai ce bătaie am mâncat de la tata, o săptămână n-am putut sta așezat…” Poveștile s-au depănat așa o oră încheiată, tot aruncând apa din lotcă și noi ascultând cu gura căscată de fascinație vocea când dogită, când pițigăiată și fâșâită a uncheșului, modulând haotic precum suișurile și coborâșurile din viața unui pescar de pe Marile Lacuri.

De-asta car mereu “300 mm”-ul după mine, că nu ştii de unde sare stârcul pitic

Seara am mers cu Andrei la o crâșmă, printre lipoveni. Am băut câteva beri și am mai tras cu urechea la conversația lor gălăgioasă. Multe propoziții începeau în rusă și se terminau în română, sau invers. Cuvintele românești erau intercalate aleator în vorbire și modificate pe calapodul regulilor gramaticii rusești („declanșaet”). În gura localnicilor, „mă”, „bă” și „aoleu” păreau cuvinte rusești de dinainte de apostolatul lui Chiril și Metodiu. Încă odată s-a dovedit că modul cel mai temeinic de a cunoaște un loc este de a-i cunoaște oamenii. Iar oamenii sunt cel mai lesne de cunoscut la cârciumă.

Amplasarea în teren a dispozitivului de înnoptat

Duminică dimineață ne-am trezit în dangăt solemn de clopote rusești, am evaluat situația și am constatat că nu era îndeplinită niciuna dintre condițiile pentru traversare la Gura Portiței: noi eram aproximativ la fel de buni caiaciști ca și cu o zi înainte, iar vântul își păstra cu consecvență parametrii care au făcut din Dobrogea cea mai râvnită destinație europeană a investițiilor în energie eoliană.

Am hotărât în cele din urmă să insistăm pe aspectul cultural al excursiei. După un mic dejun la ușa cortului, am plecat să prindem de coadă slujba de la biserica din sat.

Biserica din Jurilovca, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului

Am ajuns taman la predică și n-am înțeles nimic din ce povestea preotul cu barbă mare, dar am remarcat că asistența era alcătuită exclusiv din femei ! Uluiala a trecut repede, făcând loc unei presupuneri ce avea să se dovedească întemeiată: bărbații erau la celălalt templu, la care fuseserăm și noi cu o seară înainte. Am stat câteva minute să admirăm vestimentația lipovencelor, în care motive florale multicolore erau suprapuse albului strălucitor al cămășilor, asortându-se cu baticele în culori calde dar sobre. După ieșirea enoriașelor am aruncat o privire la icoane și la picturile interioare, care au mai degrabă un aer de pictură naivă decât aerul ascetic și sobru al picturii tradiționale de sorginte bizantină. Ajungând târziu n-am mai prins cântările liturgice care la slavi sunt mult mai spectaculoase decât aridele monodii bizantino-românești, datorită construcției armonice pentru care orice mujic dar mai ales jenșcină pare să aibă un instinct genetic.
Imediat după acest moment cultural-religios ne-am împachetat catrafusele și ne-am mutat vreo 15 km mai la nord, către cetatea de la Enisala, pe un drum proaspăt refăcut, cu excepția unei porțiuni de vreo 5 km, care arată ca după bombardament. La propriu, deoarece porțiunea respectivă intersectează poligonul militar Babadag.

Însă porțiunea finală a drumului, care urcă la cetate, este oglindă și dispune inclusiv de marcaje proaspete mai fățoase ca cele de pe Kiseleff.

Deci obiective turistice avem, acum avem în sfârșit și drumuri (pentru că accesul normal la cetate nu se face dinspre Jurilovca, ci dinspre Babadag, pe un drum și acela renovat), unde sunt turiștii ? Noi eram primii pe ziua respectivă, și asta pe la 11 trecute.

Aflată pe un gurgui de deal, cetatea Enisala – de fabricație pre-otomană, atribuită genovezilor – tânjește după gloria de odinioară, când crenelurile sale vegheau în drumul corăbiilor ce se abăteau în golful care exista odată aici, înainte ca cordoanele litorale să se închidă și să transforme Razelmul într-un lac pe care doar lotcile și caiacele mai navighează.

Oricum, poziția cetății este ideală pentru a cerceta de sus posibilitățile de a pune din nou Rechinul la apă. Un plăcut ocol de 2-3 km pe șoselele proaspăt refăcute și suntem din nou la un mal de gârlă, pe un canal de comunicație între lacurile Razelm și Babadag.

Îmbrăcăm din nou neoprenele, Andrei își suplimentează ținuta și cu vesta de salvare (care în principiu te salvează dacă știi bine să înoți) și padelăm către Razelm cale de vreo 2,5 km. Să fi fost ori somnul odihnitor, ori intrarea la biserică (în general Biserica te aduce pe calea cea dreaptă), cert e că traiectoria pe care o imprimăm Rechinului nu mai e la fel de sinuoasă ca ieri ! Lăsăm în urmă cetatea pe partea dreaptă și perseverăm, ca și ieri, până la capătul canalului. Văzut de la nivelul bărcii, Razelmul pare Atlantic. Valurile nu sunt mai mici ca ieri, în schimb bat tot din față. Neavând nici de data asta planuri magellanice, inversăm babordul cu tribordul și pornim înapoi, ajutați de valurile Razelmului care parcă încearcă să străpungă baricada de stuf, urcând pe canal în sus. Ajunși într-un loc calm și beneficiind de ajutorul unor pari înfipți pe fundul apei pentru susținerea dispozitivelor pescărești, Andrei se decide să testeze eficiența vestei de salvare și abilitățile sale de a reveni în ambarcațiune în eventualitatea unei căderi. Testul se dovedește un succes aproape total, umbrit doar de eșecul telefonului mobil de a face față umidității excesive de sub apă. N-aș putea să precizez exact motivul pentru care Andrei l-a îndesat în buzunarul vestei de salvare – în caz că se duce bâldâbâc la fund, să poată suna paza de coastă în timp ce calcă apa ?…

Plimbarea în doi este suplimentată cu câte o plimbare single de căciulă, după care ne pregătim de plecare spre casă. Socializăm puțin cu un pescar care iese la mal cu o știucă de câteva kilograme.

Eu și Andrei ne alegem cu câte o poză cu animalul. Pescarul se alege cu ciorba. Doar că ciorba lui se va termina, în timp ce amintirile noastre de la botezul apei în caiac vor ține multă vreme. Măcar până ne trec durerile de șolduri, picioare, umeri și bătăturile din palme.



5 responses to “Caiaciștii”

  1. Anonymous says:

    Da vad ca te-ai distrat si te-ai plimbat domn`e!

    Sper sa iesim si noi la un coniac-canoe mai spre iarna. ;:

    Vlad

  2. […] Razelmul are un renume destul de prost, pe care avusesem deja prilejul să-l verific încă de la prima mea aventură caiacistică. Şi azi bătea un vânticel nu prea tare, dar destul cât să încreţească faţa lacului. Din […]

  3. […] bună dimineață de duminică, însoțit de (și la propunerea lui) Andrei, colegul și vechiul meu tovarăș de caiac, și de amicul său Horia, un biciclist mult mai temerar decât mă așteptam, ba chiar și decât […]

  4. […] cale de 5 km pentru a aduce port-Rechinul (același Logan bleumarin care a fost de serviciu și în Dobrogea). Trebuie că eram o apariție tare stranie pe ulițele Comanei – o arătare în costum ca de […]

  5. […] Razelmul are un renume destul de prost, pe care avusesem deja prilejul să-l verific încă de la prima mea aventură caiacistică. Și azi bătea un vânticel nu prea tare, dar destul cât să încrețească fața lacului. Din […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *