Cu caiacele prin Deltă: Next Generation

O serie cinematografică care se respectă trebuie să ajungă la un moment dat să producă sequel-ul intitulat mai mult sau mai puţin “Next Generation”, pe modelul clasic din Star Trek. Nici seria “Cu caiacele prin Deltă” nu face excepţie. Atâta doar că fiii acestui neam de viteji cresc, ca Făt-Frumos, într-un an cât alţii în zece, motiv pentru care, iată, după numai doi ani de la lansarea producţiei originale, noi deja avem materialul uman pentru Next Generation !

 Aşadar, cu Mihnea proaspăt uns membru al expediţiilor Delta Caiac 20xx, am plecat şi în acest an către Delta, the final frontier, to explore strange new worlds, where no kayak has gone before.

Distribuţia din 2014 îi cuprinde, în afară de tânărul Mihnea, pe mai vârstnicii Valentin şi subsemnatul, ambii participanţi la ambele expediţii precedente, din 2012 şi 2013 (“Cu caiacele prin Deltă se întoarce”), precum şi pe Liviu, căruia producătorii îi urează cât mai multe apariţii în sequel-urile anilor viitori.

Liviu şi Mihnea

Logistica de navigaţie este în mare măsură moştenită din anii precedenţi (dacă ceva funcţionează, lasă-l aşa !): Vali e pe Edge-ul 13 verde, eu pe veteranul Corcodel, iar Liviu a fost preluat de un alt veteran, sit-on-top-ul Bilbao albastru, aflat anul acesta la al treilea “jocheu”. Numai Mihnea navighează pe material nou: un Edge 13 identic cu cel al lui Vali, doar că pe galben, care a primit botezul sub numele de Cufundake şi se alătură lui Corcodel în flotila eclectică.

Jurnalul de bord al expediţiei (captain’s log) a consemnat următorul traseu:

Faţă de anii precedenţi, de data asta punctul terminus nu se mai află lângă o şosea, ci tocmai în capătul ţării, la Sulina. Tactica plantării de maşini în două locuri nu e aplicabilă, aşa că revenirea în parcare se va face cu caiacele încărcate pe vapor.

Ziua 1 (data stelară: sâmbătă)

După preambulul rutier de rigoare, lansarea la apă are loc pe Dunăre pe la 4 PM, puţin mai aval de portul Tulcea. Cum era de aşteptat, melodia Valurile Dunării se aude destul de tare, însă Mihnea, deja încălzit cu melodioare precum Valurile Herăstrăului şi Valurile Snagovului, interpretează fără greşeală partitura coloanei sonore. Secvenţa de rodeo pe valuri e scurtă, căci facem stânga pe Mila 36. Curentul ne ajută să avansăm copios şi după puţină vreme cotim iarăşi stânga, pe canalul Trofilca. Aici avansăm şi mai copios, purtaţi de apele repezi ale strâmtului canal, până în inima pierdutei şi mirificei colonii Trofilca, o salbă de bălţi care în miez de vară este în mare parte acoperită de vegetaţie plutitoare.

Înaintarea devine problematică, iar orele sunt mai înaintate ca noi. Abandonăm traseul planificat, că deh, socoteala de la cartierul Flotei Stelare nu se potriveşte cu cea din quadrant, şi ne întoarcem, căutând un loc de înnoptare. Destul de repede găsim unul bunicel, dar fix sub sălcii. Surprinzător totuşi, ţânţărimea, deşi prezentă, este mult sub negrele noastre aşteptări. Probabil şi din cauza abundenţei broaştelor – mari consumatoare de ponte ţânţăreşti – care aproape că ne intră în corturi, în caiace, în papuci şi conserve.

Ziua a 2-a (duminică, de aici cred că puteţi urmări şi singuri data stelară, nu ?)

Revenim în canalul Trofilca. Gârla îngustă şi iute face curând loc unui canal leneş care inundă malurile împădurite. Dacă ar apărea caimanii, zău că m-aş crede pe Orinoco.

Dar nu apar caimani, doar nişte lipoveni care merg puţin mai încolo, unde pe mal este o vie (habar n-aveam că există vie în Deltă, oare cum o fi Chardonnay-ul deTrofilca ?…). Noi continuăm spre canalul Sireasa, simţind, uşor-uşor, cum începem să fim contra curentului.

 În Sireasa curentul e hotărât contra noastră. Noroc că noi suntem patru iar el e unul singur! Bine, nu e singur, sunt doi: vântul bate şi el din faţă. Trei, cu soarele. Pe Mihnea îl iau la ştangă (am pregătit o cordelină cu carabă, special pentru situaţii de acest gen), şi în formaţia asta ajungem la învolburata răscruce cu Mila 36. Aici e o viermuială de curenţi, pe care o traversăm cu grijă, ţinând direcţia drept înainte, pe proaspăt ramificata gârlă Şontea. Lucrurile se schimbă radical, căci noul canal are acelaşi drum cu noi şi scandăm cu toţii extaziaţi “Şontea e cu noi !”.

Ceva mai relaxaţi, găsim în curând o intrare în Lacul Nebunu. Aici e o nebunie de păsări (de-aia cred că-i şi zice Nebunu).

Până şi banalul pescăruş râzător pare mai spectaculos în Deltă

Revenim în Şontea cea limpede şi frumos curgătoare spre est, căutând deja următorul loc de campare. Alegem un mic promontoriu în zona Cot Condura, unde debarcăm deja pe la patru jumate, ceea ce ne dă destul timp să aşezăm tabăra în tihnă, cu mult înainte de atacul ţânţarilor klingonieni.

Ziua a 3-a

Acelaşi program bazat pe principiul “în picioare la 6, pe apă la 10” (doar Mihnea, având mai puţină înălţime de ridicat în picioare, îşi permite să doarmă până după 7). Lacul zilei de azi este Băclăneşti. Golfuleţele ferite de vânt ale acestui lac sunt ideale pentru dezvoltarea vegetaţiei plutitoare, care ne îngreunează intrarea în lac.

Intrarea în Băclăneşti – grea, dar frumoasă

Avem însă ceva experienţă de navigaţie prin ciulini, aşa că până la urmă ajungem în mijlocul lacului, unde sunt destule spaţii pentru a slaloma printre alge, pe apa limpede ca cristalul.

Ieşim din nou în Şontea, prietena caiacistului. Scurtăm drumul spre Dunărea Veche prin canalul Olguţa, prilej de mare satisfacţie pentru Vali (e ca şi când eu aş fi navigat pe canalul Mihnea, care-o mai fi şi ăsta…). Nu mai târziu de ora patru suntem la Mila 23, unde, pentru prima dată de la începutul expediţiei, ne putem bucura de binefacerile patului şi ale duşului.

Mila 23 este cea mai cunoscută aşezare lipovenească din Delta Dunării şi poate chiar din România, mai ales datorită lui Ivan Patzaichin, de fel din partea locului. Altfel însă, trebuie spus că nici Delta nu este locul predilect al comunităţii lipoveneşti (cei mai mulţi lipoveni fiind în Bucovina şi în Dobrogea continentală), şi nici lipovenii nu sunt cea mai reprezentativă comunitate etnică din Deltă (ucrainenii fiind, de exemplu, mult mai numeroşi). Cu sau fără reprezentativitate, borşul pescăresc şi peştele prăjit pe care le înfulecăm la familia Chitai (Chitai, în ruseşte, înseamnă China) sunt minunate, mai ales însoţite de un şpriţ rece din Riesling de Jidvei (cum ar fi fost, oare, din Chardonnay de Trofilca ?…)

Asfinţit la Mila 23

Ziua a 4-a

Ăştia de la Meteo ne-au pregătit ceva, căci ziua de azi e răcoroasă şi un pic înnorată, dar fără vânt. În comparaţie cu soarele arzător din zilele trecute, e o adevărată binecuvântare, iar Dunărea e mai netedă decât lacul din Cişmigiu !

Vaci la păscut pe malul Dunării

După o alunecare uşoară pe Dunăre în jos, reintrăm în interiorul Deltei: prin canalul Căzănel, către lacul Cazanele, iar de aici în Trei Iezere, care se află dincolo de o cultură spontană de ciuline de baltă. Sau cornaci, cum i se mai spune.

Un drum pare să se deschidă prin ciulini: Calea Ciulinee

Un ţigănuş la furat de ciulini

Traversarea celor 3-400 de metri acoperiţi de ciulini este anevoioasă, dar răsplata e, apoi pe măsură: o gustare din fructe proaspete de Trapa natans !

Ploaia pe care o bănuiam încă de dimineaţă se “dezlănţuie” după 12, când câţiva stropi ameţiţi abia dacă reuşesc să ne ude ceva mai tare decât ce sare din apa lovită de padele. Din Trei Iezere trecem într-o japsă fără nume, a cărei intrare o dibuim greu din cauza vegetaţiei luxuriante, iar de aici în lacul Miazăzi (chit că e deja după-amiază).

Urmează Lungu, cu largi ocoluri printre formaţiunile vegetale, apoi Polughinca şi Matiţa. Între timp iese şi soarele, dar asta nu e musai o veste bună, căci se porneşte din senin (vedeţi ? dacă era înnorat n-avea din ce senin să se pornească !) un vânt turbat. Inutil să mai precizez că bate din faţă… Cred că de fapt asta ne pregăteau băieţii de la meteo !

Când te mişti cu barca printre formaţiunile de vegetaţie, stârcul galben (Ardeola ralloides) devine o captură foto destul de lesnicioasă.

Părăsim în cele din urmă şi Matiţa, pentru a intra la adăpost pe un canal, unde vom căuta şi următorul loc de înnoptat. Canalul are un nume strategic-comercial din care răzbate o vagă băşcălie: canalul Suez. Alegem cât se poate de neinspirat un loc de cort relativ plat şi spaţios, dar în care tocmai se desfăşura o conferinţă regională a ţânţarilor. Stabilim un nou record de aşezare a corturilor şi programăm cât mai multe acţiuni posibil indoor (adică în cort). Evident, unele acţiuni trebuie neapărat desfăşurate outdoor… Totuşi eu cu Mihnea ne refugiem în timp util la adăpostul cortului. În timp ce mă felicit pentru ideea de a fi resuscitat vechiul cort, în care ventilaţia aerului se face mult mai bine fără supratenta inutilă pe vreme bună, ascultăm cum de afară răzbate zgomotul aprinselor dezbateri ale conferinţei ţânţâreşti.

Ziua a 5-a

Conferinţa asta precis e a unei organizaţii de tineret, că ăia bătrâni mai au respect pentru vechile obiceiuri – cum ar fi că bâzâitul de dimineaţă ţine până la răsăritul soarelui ! Ăştia mici bâzâie la ora 8 dimineaţa la fel de aprig ca aseară. Aşa că ridicăm în grabă tabăra şi ne mutăm provizoriu 500 m mai la vale, lângă o colibă pescărească (unde dealtfel am fi putut să punem corturile încă de aseară…), pentru a mic-dejuna, y compris cafeaua de dimineaţă cărată, ca în fiecare ediţie, de Vali.

Colibă pescărească pe malul Suezului

Lăsăm omului pe masă 5 lei pentru deranj (sper să nu-i fi luat vântul, omul oricum nu era acolo), şi ne vedem de drum către lacul Merheiul Mare. Facem un mic ocol şi prin Merheiul Mic, care va fi şi ultimul lac pe care-l bifăm în ediţia 2014.

Pe Merheiul Mic

De aici intrăm pe teren solid: drumul de ape e tăiat prin inima Grindului Letea, printre dune de nisip.

Până la următorul popas, satul Letea, nu mai e mult, aşa că ne permitem luxul unei băi în apa curată a canalului omonim.

Mintenaş suntem şi la Letea. Aici tragem caiacele pe uscat şi amplasăm tabăra în curtea lui nea Caisă. La propriu, deoarece aceasta este porecla lui nea Florin, care ne găzduieşte corturile şi caiacele în curtea lui.

Amplasare strategică a caiacelor lângă coteţul porcilor

Ziua a 6-a

Pentru prima dată în istoria expediţiilor Delta Caiac, avem o zi de relaş, în care nu padelăm nici un metru ! Ziua de azi e rezervată vizitării pădurii Letea.

Cai “sălbatici” în pădurea Letea

Tot nea Caisă ne duce şi la pădure, cu jeepul lui cu remorcă. În perimetrul rezervaţiei Pădurea Letea se intră numai prin puncte special amenajate cu porţi, deoarece întreaga pădure e îngrădită. Porţile sunt încuiate iar nea Caisă are cheia (mă rog, una din chei).

Unul din stejarii “de 400 de ani” din pădurea Letea (cam orice stejar mai bătrân şi mai noduros din pădurea asta se pare că primeşte din oficiu vârsta de 400 de ani).

Liane ca în “Tarzan” în jungla leteană

Pădurea e într-adevăr deosebită, dar vizita aici îmi aminteşte de scurta vizită pe insula Staffa din Hebride, unde programul turistic se rezumă la o oră, apoi turiştii sunt încărcaţi pe şalupă şi duşi înapoi. Cam aşa şi aici, numai că nu o oră, ci vreo 20 de minute.

Un lac sărat pe grindul Letea

Una peste alta, pe la 10 jumate constatăm că obiectivul Letea e bifat, motiv pentru care restul zilei e un dolce far-niente în crâşmă (care e tot a lui nea Caisă, acest factotum al Letei). Abia pe seară vipia se mai înmoaie şi putem face o nouă plimbare prin sat.

Beneficiind de solul stabil şi solid al grindului Letea, micul sat omonim îşi permite luxul spaţiilor largi, atipice Deltei (deşi grindurile sunt, până la urmă, tot specifice Deltei). Spaţiile întinse, casele joase şi răsfirate dau un oarecare aer dezolant, dar pe care nimic nu-l accentuează atât de bine precum casele părăsite în ruină, din care doar acoperişul de stuf mai rezistă cu brio.

Ziua a 7-a

Ne luăm rămas bun de la nea Caisă, care ne-a dus caiacele la malul gârlei cu aceeaşi remorcă turistică de ieri. Arşiţa de ieri, crâşma, praful şi nisipul ne-au cam secătuit pe noi, oameni de apă.

Ne punem din nou pe padelat şi, imediat ce lăsăm în dreapta Magearu şi intrăm pe canalul Bărbosu, găsim un nou loc minunat pentru îmbăiere, unde avem de gând să mai lăsăm din praful de ieri.

Ne regăsim din nou tonusul acvatic, pe care nu ni-l poate zdruncina nici faptul că suntem colegi de baie cu o ditamai lipitoarea.

Până la Sulina urmăm mai întâi curgerea leneşă a Bărbosului, apoi contracurentul nu la fel de leneş al Cardonului. Expediţia se încheie cum a început: cu un rodeo pe valurile Dunării, de data asta în dreptul celei mai estice aşezări din ţară.

Bun venit la Sulina !

Ziua a 7-a se încheie aici, şi odată cu ea şi programul oficial al expediţiei. Ziua a 8-a va fi rezervată exclusiv Sulinei, căreia îi voi dedica şi eu o postare separată, că merită, după cum veţi vedea.

Captain’s log – data stelară vineri. Am parcurs 108 km – mai lejer ca-n anii trecuţi, că deh, am avut next generation cu noi. Viteza medie de deplasare 3.6 km/h (în principal din cauza ciulinilor), maxima de 10.3. Raportăm cartierului general al Flotei Stelare: mission accomplished !

Captain out.

 P.S. Planificarea acestei expediţii ar fi pierdut mult din calitate fără informaţiile bogate şi bine documentate de pe www.ghiduldelteidunarii.ro. Mulţumiri Pupezicii Vesele !

 



5 responses to “Cu caiacele prin Deltă: Next Generation”

  1. Cosmin says:

    Mi se pare ca am vazut caiacele astea pe 10 august pe vasul care mergea de la Sulina la tulcea , erau aceleasi modele si culori,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *