Cu caiacele prin Deltă se extinde (partea I)

Seria cinematografico-padelistică „Cu caiacele prin Deltă” a ajuns în al cincilea sezon. Deja Delta abia ne mai încape, e din ce în ce mai greu să faci trasee noi după patru sezoane, dar noroc că Delta se învecinează cu Marea cea mare și Neagră. După „Cu caiacele prin Deltă se întoarce”, acum avem și „Cu caiacele prin deltă se extinde”: pe mare !

Traseul ediției 2016: Murighiol – Uzlina – Isac – Cuibul cu Lebede – Litcov – Caraorman – Puiu – Erenciuc – Sf. Gheorghe – Gârla Turcească – Sacalin – Perișor – Gura Portiței – cap Doloșman – Jurilovca. Ia încercați să spuneți asta dintr-o respirație ! Eu am încercat, dar m-am bâlbâit la Ciubul cu Ledebe.

traseu-2016

Traseul expediției Delta Caiac 2016

După atâtea ediții e tot mai greu de găsit prospături în distribuție, deci protagoniștii sunt cu toții veterani: celula de bază Vali – Silviu – eu, plus Liviu, deja consacrat în 2014.

Sâmbătă

Este demult o tradiție că expedițiile „Cu caiacele prin Deltă” încep sâmbăta. Tot o tradiție este și aceea că lansarea la apă are loc cu puține ore înainte de apusul soarelui arzător de august. Am fost ocupați, ca de fiecare dată, cu logistica auto pe traseul București – malu Deltei. De menționat că tot drumul în mașină am ascultat „Parsifal” de Wagner – o să vedeți de ce. Luăm Dunărea în piept pe la 5 jumate, de la Murighiol către Uzlina.

Haosul dinaintea lansării la apă

Pe la 6 jumate o cotim deja pe canalul Uzlina, unde mi-am dat întâlnire cu șeful meu, cazat la o pensiune pe malul gârlei, să iasă la ponton și să mă vadă ce destoinic dau din padelă. Din păcate șeful meu nu e pe fază, așa că destoinicia mea rămâne a fi dovedită și în continuare tot prin metoda tradițională, la birou. Nici 1024 de metri mai încolo tragem întâia dată la mal, organizând prima tabără de corturi a expediției. Bărcile cu motor se succed prin fața noastră pe gârla Uzlinei, la început mai des, apoi din ce în ce mai rar, pe măsură ce se înserează. Saluturilor voiase ale pasagerilor din bărci le răspundem cu strigăte disperate de oameni naufragiați, aflați la capătul nădejdii: „BE-RE !”

„În rochie albă de mireasă”

Duminică

Am supraviețuit miraculos lipsei de bere, iar la micul dejun avem cafea la ibric. Vali s-a îngrijit de recuzită, ca de fiecare dată. Mâncăm bine, ne simtem bine, lopățica mică de infanterie își face și ea datoria ecologică.

Cu burțile puse la cale, alunecăm lin printre motoare de bărci pe  canalul bulevardul Uzlina până în lacul omonim. Traversăm complexul Uzlina – Isac (un open-space cam de mărimea Brăilei) bătând cu padela solzii aurii pe care briza îi încrețește pe fața apei. Din Isac trecem în Gherasim, pe care-l mângâiem tangențial, cât să ne vărsăm în gârla Perivolovca printr-un canal de legătură scurt dar luxuriant.

Gârla Perivolovca e de trei ori mai lată decât canalul Uzlina și de șapte ori mai puțin circulată. Iar sensul de curgere e tot la vale !… Ce mai, Raiul caiacistului pe pământ ! De fapt pe apă, că e vorba de caiacist.

Deși Dante ne învață că Purgatoriul e înaintea Raiului, la noi e abia după. Canalul care face legătura între Perivolovca și lacul Cuibul cu Lebede o face mai mult pe hartă decât în teren, unde se pierde în stuf. Așa că suntem nevoiți să ne purjăm copios prin stufăriș și mâl, că apa s-a terminat de mult. Păcatele atârnă greu, padela nu mă mai ajută nici transformată în două pagaie, eu unul mă ridic din caiac și o iau pe jos, croindu-mi voinicește drum prin stuf, cu caiacul după mine, până în Cuibul cu Lebede.

Evident, în Cuibul cu Lebede nu vedem nicio lebădă, dar vedem câțiva pelicani nefamiliarizați cu toponimia deltaică. De aici ieșim pe canalul Litcov, care ne împinge, culmea, tot la vale, până la Caraorman.

„La Miluță”

La Caraorman tragem „La Miluță”, la o oră care încă permite planificarea unei excursii pe înserat în pădurea Caraorman.

Dunărea izvorăște din munții Pădurea Neagră, după cum am învățat cu toții în primii ani de școală. După ce taie jumate de continent, spală mai multe țări și înșiră mai multe capitale decât orice alt fluviu al lumii, bătrânul Istru, mistuit de dor și de nostalgia copilăriei prin munții Germaniei, ajunge de unde a plecat: în Pădurea Neagră ! Adică pe turcește – Caraorman. Aici se află un stejar multisecular, zis Stejarul Îngenuncheat, care-și trage numele de la legenda turcului ce a răpit-o pe mireasa unui viteaz cazac de la gurile Dunării. Cazacul împreună cu tovarășii săi au luat urma turcilor și i-au ajuns în Pădurea Neagră. Văzându-se fără scăpare, turcii au îngenuncheat cu toții, cerând îndurare, lângă un stejar încă de pe atunci bătrân, care astfel și-a aflat și numele.

Stejari noduroși la Letea. Cam la fel ca cei de la Caraorman, dar fără legendă.

Ce am uitat să precizez este că excursia nu s-a mai ținut, pe motiv de șpriț rece și îmbietor, iute la cap suitor. Dar, grație gurii de povestitor înăscut a lui Edi, peste care e greu să nu dai dacă colinzi câteva zile pe canalele Deltei, am rămas cu legenda de mai sus. Borșul și plachia ce au urmat sunt și ele de legendă, și fi-vor pomenite de urmașii urmașilor noștri, precum legenda Stejarului Îngenuncheat.

Luni

Zi lungă, kilometri mulți, dar majoritatea la vale. Reluăm curgerea pe canalul Caraorman, întreruptă în ajun de apariția intempestivă a plachiei de La Miluță. Planul e să debușăm în lacul Puiu, însă pregătirea GPS rudimentară ne silește să întrebăm trecătorii. Aceștia nu sunt întotdeauna bucuroși de vorbă, mai ales când se ascund în stuf, cu barcă și captură cu tot, pentru troc. Se întâmplă aici lucruri la limita legii, cum ar fi că cineva va mânca storceag. Fără mine.

De pe Puiu avem amintiri agitate de acum trei ani, însă azi lacul e prietenos cu caiaciștii. Nici noi nu-l inoportunăm prea mult, părăsindu-l repede spre sud-vest, pe canalul Erenciuc. Și ăsta curge tot la vale – hotărât lucru, proiectarea acestei ture e una din cele mai strălucite din toată seria ! OK, mai puțin partea cu trecerea în Cuibul cu Lebede, căci – vorba unui manager cu experiență – avem o strategie foarte bună, dar greșim la execuție.

Pe lacul Erenciuc servim în direct o salată proaspătă de ciuline de baltă (ingrediente: ciuline de baltă, apă de baltă). Navigăm apoi spre Dunăre, ținându-ne pe lângă malul acestui lac îngust cu siluetă de protozoar. Trecem de cel mai mare ariniș compact din Deltă și ajungem iar la Dunăre. De aici mai avem vreo 17 km până la Sf. Gheorghe, destinația zilei. În principiu se ocupă Dunărea să ne ducă, noi doar trebuie să ne ținem echilibrul, ca la rodeo, pe valurile care s-au ridicat mai zglobii decât prevede legea.

Sf. Gheorghe. Locul de baștină al cazacului cu mireasa răpită. Cazacii zaporojeni, alungați din Rusia răzbunătoarei împărătese Ecaterina, s-au așezat aici, la gura Dunării, organizându-se într-o formă administrativă tradițională numită sicie sau, mai pe românește, plasă (seti în limba rusă, de unde și termenul pescăresc de setcă, adică tot o plasă). Turcii îi ziceau satului Katarlez, grecii Kidrillis, iar numele, românizat în forma Catarleț, rămâne așa pe multe hărți până mult după alipirea Dobrogei la România, când satul ia în sfârșit numele hramului bisericii, Sf. Gheorghe.

Biserica „Sf. Gheorghe” din Sf. Gheorghe

Revenind la zilele noastre, la Sf. Gheorghe se mănâncă cel mai bun pește. Ceea ce facem și noi, cu un șpriț rece alături, recunoscători tuturor neamurilor care au contribuit în orice fel la istoria, toponimia și gastronomia locului.

Marți

Sacalin, venim ! Și anume pe Gârla Turcească, în jos, la vale și cu vântul din spate. Belea ! Așa ajungem în Melea – Meleaua Sacalinului. Apropo, localnicii, haholii ucraineni din Sf. Gheorghe, îi spun acestei limbi de pământ SaHalin, precum insulei rusești din Extremul Orient. Numele de Sahalin este o versiune degenerată dintr-o expresie în limba manciuriană, expresie care făcea referire la o insulă aflată la gura unui râu (Amur, în cazul acela). Este posibil ca similitudinea situațiilor să fi sugerat preluarea acestui nume și pentru fosta insulă, actualmente peninsulă, în câteva decenii probabil un cordon litoral ce va închide Meleaua, transformând-o într-o lagună. Și uite așa marea prietenie ruso-chineză are influențe până și în denumirile locurilor de la gurile Dunării.

Deja vu de acum 3 ani: după o scurtă repriză de tras caiacele ad labam prin apa mică și stătută la soare, băieții se zbenguie pe malul mării iar eu bag o sesiune de birdwatching.

„Ups, scuze… cred că e de la conserva de fasole ! ”

Mai intrăm puțin în stocul de conserve, care va fi de bază în următoarele două zile, când nu va mai avea cine să ne gătească pește proaspăt. E timpul să lăsăm Meleaua, navigând spre capătul de Vest al peninsulei Sacalin. S-au cam învârtoșat valurile – sunt valuri de-alea sâcâitoare de apă mică și a dracului – scurte, dese și cu coama ridicată. Oare cum o fi mâine pe mare ? Ne reîntâlnim cu epava Tuzla, ceva mai ridată de ani și ea, ca și noi.

 

După ce că e și așa o epavă, a mai și îmbătrânit cu trei ani

De la epavă mai e o bătaie de padelă până în capătul Sacalinului, zis și capul Roch – un fel de cap Finisterrae în variantă românească. Aici, la capătul pământului, e un tărâm al nisipurilor mișcătoare. La propriu, pentru că GPS-ul îmi spune că limba de pământ pe care poposeam acum 3 ani este astăzi sub apă, vreo 150 de metri mai în largul mării, iar duna pe care stăm e apărută între timp. Dar nu știm care-i sunt planurile de viitor, așa încât căutăm loc de cort mai stabil, care exista și acum 3 ani și probabil va exista și peste alți 3: vegetația stabilizează dunele de nisip. Dar stabilizează și populațiile de țânțari, care acum tocmai au prins de veste de conserva de pateu și bâzâie insistent la pomană, acompaniați de vuietul valurilor nervoase. Fuguța în cort, noapte bună, somn ușor, șapte purici pe-un picior !

(continuarea aici)


2 responses to “Cu caiacele prin Deltă se extinde (partea I)”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *