Bixad – unde expresul de Tușnad frânează

Născut din clipocitul zglobiu al vreunui izvoraș în creierul Hășmașului Mare, Oltul se prăvălește la vale către Depresiunea Ciucului, pe care o vizitează apoi de la nord către sud. Agasat însă de frigurile cumplite care bântuie Ciucul încă de prin octombrie, făcând să crească brusc numărul mențiunilor despre Miercurea-Ciuc în presa centrală, Oltul nostru se grăbește să iasă din Țara Frigului, făcându-și discret loc printre Munții Harghitei, care-i veghează curgerea de pe malul drept, și muntele Ciomatu, ce străjuiește malul stâng, strângând la sân comoara sa cea mai de preț – Lacul Sfânta Ana.

Scăpat deocamdată de cingătoarea munților, Oltul își scobește o văiugă adâncă, dar destul de lată, printre dealurile ce se lasă spre sud din culmile munților. Pe dreapta, expresul de la Brașov, care se pregătește să ajungă cu întârzierea obișnuită la Tușnad, încetinește în gara Bixad și salută Oltul cu un șuierat de locomotivă.

Pe stânga, sus, chiar la buza văii, câteva case își îndreaptă privirile către tânărul coborât din Munții Hășmașului și plecat spre Slatina să se facă oltean. Sunt casele de la marginea Bixadului.
Probabil că veți fi trecut prin Bixad fiecare din domniile voastre, dacă v-au purtat pașii măcar odată către Tușnad sau Sf. Ana, dar din goana mașinii e la fel de probabil să nu fi dat prea mare atenție siluetei de paznic mătăhălos a Ciomatului ce se ridică brusc înspre nord.

Cu toate că muntele este așezat literalmente în capul satului, chiar lângă indicatorul care marchează sfârșitul localității (dar ceva mai înalt decât acesta), drumul cu mașina până la Sf. Ana e lung de 17 km și nu întotdeauna prietenos cu suspensiile. De aceea merită să dai o pauză mașinii și să o iei pe potecă în sus spre lac. Îți va ura drum bun un izvor  de apă minerală (sau borviz, cum îi spun localnicii) a cărui poziție este trădată de ruginiul intens lăsat în urmă de apa ce se scurge prin iarbă.

Nu te teme, călătorule, nu e zeamă de calorifer, ci e o apă bogat mineralizată care conține și ceva ioni de fier, dar n-ai să ruginești dacă-ți potolești setea cu ea. Până să ajungi sus, pe Muchia Lacului, întoarce-te și aruncă o privire de unde ai venit.

Vei vedea Bixadul la picioarele tale, dar privirea va putea hoinări până hăt departe, către molcomele dealuri ale Baraoltului, intitulate solemn munți, iar dacă atmosfera e limpede, dinspre sud se vor arăta culmile Ciucașului, Pietrei Mari și Bucegilor.
Peste drum de Olt, spre vest, se văd dealuri largi, mărginite înspre munte de păduri de fag și molid.

Un drumeag ce urcă de la Olt șerpuiește șovăitor către acestea, desfăcându-se nehotărât fie spre Ozunca-Băi, pe sub dealul Murgul Mare, fie în alte câteva drumuri care sfârșesc prin a fi poteci ce-și fac curaj să urce spre creasta principală a Munților Harghitei.

Încă înainte de a urca spre dealurile astea o să vezi, chiar pe malul Oltului, o uimitoare și uriașă piramidă.

Este Piatra Șoimului, lângă care, odinioară, în vremuri cavalerești, se zice a fi fost o cetate. Un drumeț care s-a învrednicit a străbate cu ceva vreme înaintea mea cărările astea, ca și altele de-a lungul și de-a latul Țării Secuilor, Orbán Balázs, iată așa scria pe la 1860 despre stânca asta: „Întocmai acolo unde începe defileul Tușnadului se înalță din vale, precum o semeață piramidă, un gurgui de stâncă de o formă ciudată. De pe dânsa poți vedea până tare departe, iar trecătorii Tușnadului îi slujește de dichisită podoabă. Este fantastica stâncă ce se cheamă Piatra Mică a Șoimului.” (Orbán Balázs – „Descrierea Țării Secuiești”)
 

Locul e numai bun pentru o cetate, căci nu putea trece picior de tătar prin defileul Oltului fără a fi văzut din vreme de grănicerii secui care păzeau hotarele coroanei Sfântului Ștefan. Până la urmă se vede treaba însă că s-au ales numai cu văzutul, căci tătarii, ori poate turcii, tot au sfărâmat cetatea.

Dar stânca a rămas, iar dacă te învrednicești să o sui, învăluind-o dinspre miazănoapte, din nou Bixadul ți se va așterne la picioare, așezat cuminte de-a stânga Oltului.

Dacă zăbovești până la asfințit, răsplata va fi pe măsură.

Însă apoi coboară degrabă, căci nu e înțelept să te prindă întunericul în pădurea prin care Moș Martin își face veacul.

Chiar în fața Pietrei Șoimului este o veche carieră de piatră, demult abandonată.

Așezată pe trei nivele, ca terasele unei vii, piatra golașă este acum acoperită de o vegetație cam zgârcită, dar printre ai cărei boscheți poți avea surpriza ca vara să vezi tot felul de fluturi și păsărele.

Dar nici ele nu zăbovesc prea mult, căci deasupra teraselor de piatră obișnuiesc să planeze amenințător păsările de pradă: șorecarii și maiestuoasele acvile țipătoare, ale căror chiote sparg liniștea locului.

Din depărtare se aud când și când – deh, după cum merge business-ul în construcții – explozii la noua carieră, săpată în stânca Murgului Mic, mai devale pe dreapta Oltului.

Mulți bixădeni au palmele bătătorite de piatra aspră a Murgului, unii după o carieră întreagă la carieră, ce l-ar face vânăt de invidie până și pe Fred Flintstone.

Deasupra ultimei terase a carierei părăsite se întinde dealul. La început atât de molcom, încât e numai bun de pășune și tarla, iar ovăzul și nelipsiții cartofi (“picioci”) se întind în voie.

Mai apoi, drumul cel șerpuitor care taie tarlalele suie încet-încet, croindu-și drum primăvara și toamna printre brândușe, iarna printre nămeți, vara pe sub soarele arzător. Copacii și tufele de pe margine sunt gazde bune pentru o sumedenie de presuri galbene și alte păsărele vesele și colorate. De aici poți cuprinde cu privirea întreg Bixadul, iar spre miazăzi, paralel cu Oltul, Munții Bodocului.

Spre nord, Ciomatul e tot la datorie, veghind semeț intrarea în covata rece a Ciucului și făcând ca piramida Pietrei Șoimului să pară în fața lui un biet bibelou.

Doar Pilișca Mare, primul vârf de seamă ce se înalță pe linia de creastă a Munților Harghitei, de partea astălaltă a Oltului, pare a-i face în ciudă.

Arată tare aproape Pilișca văzută de aici, de pe dealurile de vizavi de Bixad, dar, dacă te bate gândul să pleci spre culmea împădurită, e bine s-o pornești gospodărește, de dimineață, căci drumul e lung și ocolit, și vei mai pierde de bună seamă și vreme minunându-te de priveliștile ce se deschid ochilor deasupra Oltului, mai cu seamă când se săvârșește vara și în răcoarea dimineții vreun firicel de negură se ridică alene din râu…

…la Poiana Câmpul Mare sau mai sus, chiar sub Pilișca Mare, unde ochiul fuge slobod până departe în cealaltă zare, în Depresiunea Baraoltului. Coborâșul de pe Pilișca Mare îl poți face și spre Tușnad, pe un drum forestier șerpuit și abrupt pe care cel mai iute te poartă iarna talpa chinuită a schiurilor de tură.

După așa drumeție cu ochiul și cu mintea poate că n-oi fi tocmai ostenit, cititorule excursionist, dar dacă pașii te vor purta aievea pe cărările din jurul Bixadului și picioarele s-or cere la odihnă, ai și unde să pui capul pe pernă, căci vei găsi lesne pensiunea botezată după numele Pietrei Șoimului. Și ca somnul să-ți fie mai strașnic, omenește-te înainte cu un gulaș făcut ca la mama lui sau cu alte bunătăți secuiești pe care nu le vei uita prea curând.



One response to “Bixad – unde expresul de Tușnad frânează”

  1. Anonymous says:

    “… Zeama de calorifer“ :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *