„Dup-atâta frig și ceață,
Iar se-arată soarele…”

 

…E timpul ca la spinare / să-mi iau iar picioarele în campania ornitologică de primăvară: it’s migration time again ! Lacurile de câmpie se umplu de zarva păsărilor de baltă, pădurile răsună de ciripitul cintezoilor ocupați cu pețitul perechii de anul ăsta, iar pe cer stoluri-stoluri de berze dau rotocoale leneșe în drum spre cuiburile care, dacă au trecut cu bine de iarna grea, le vor fi cămin și anul ăsta. Tot ce trebuie să facă păsărarul amator e să se instaleze comod și să aștepte ca fauna zburătoare să se bulucească în fața binoclului sau a cătării teleobiectivului (bulșit, nu se întâmplă niciodată așa !).

Care va să zică, la o săptămână de la aventurile prin zăpezi de doi metri de pe Lăcăuți, mă echipez cu hăinuțe mai lejere de primăvară precum și cu utilajele specifice de birdwatching (binoclu, lunetă, cameră cu teleobiectiv, ce mai, un mic depozit ambulant de aparatură optică) și iau la țintă două bălți din Bărăgan, cu bun renume prin breasla noastră. Tovarăși de drum îmi vor fi Cristian, păsărar vechi, în compania căruia am făcut la ieșiri pe teren de le-am pierdut demult șirul, și Toni, păsărar ceva mai nou dar plin de potențial. Nu mai e nevoie să amintesc că partea motrice este asigurată de mândria industriei auto românești, perla de la Mioveni, Loganul meu cu tracțiune pe două roți (cele de pe față, nu cele de pe stânga).

Cum mergi de la Urziceni la Slobozia, treci printr-o salbă de sate cu denumiri care te duc cu gândul mereu în altă parte: la Creangă și Amintirile lui (Broșteni), la Unirea lui Cuza (Ion Roată, versiunea tânără, fără Moș), Delta Dunării colț cu Covasna (Sf. Gheorghe)… După ce treci de Andrășești, se face la stânga un drumeag spre comuna  Gheorghe Doja. Satul cu nume de răsculat secui seamănă bine cu Manhattanul, în sensul că străzile sale formează o rețea rectangulară. Atâta că în loc să se numească 1, 5, 74 sau 23, se numesc Ionescu, Lazăr sau Voinea. Asfaltul se termină în mod macabru fix în fața cimitirului, iar de aici mai ținem cale de un kilometru un drum a cărui calitate depinde hotărâtor de starea vremii. Am ajuns la lacul Fundata.

Format prin acumularea apei într-o văiugă de tasare a loess-ului (praful pe care nu l-a șters nimeni vreme de mii de ani de pe fața Câmpiei Dunării), lacul e în principiu împărțit pe din două: partea de nord e a pescarilor, partea de sud a păsărilor. Păsările mai sar gardul în ograda pescarilor, dar invers niciodată, pentru că apa din jumătatea păsărilor e sălcie și stavridul încă n-a fost aclimatizat. Ca represalii, pescarii au aranjat cu ciobanii ca oile să pască prin stuful care mai există pe ici, pe colo în sud.

În completarea acestui scurt vademecum de geopolitică fundațiană o să mai menționez că dimensiunea economică a lacului este completată de importanța sa energetică, dat fiind că pe deasupra lui trece linia de 400 kV care traversează Bărăganul spre București.

 

Din loc în loc, pe mal mai rezistă petice consistente de zăpadă. Dar cum se topește ceara de la fața focului, așa și zăpada de la fața soarelui, bucăți babane făcând periodic bâldâbâc în apa lacului, într-o versiune județeană a încălzirii globale care macină calota polară. Într-un astfel de fragment de calotă județeană îmi scap și eu piciorul care intră cu totul, în amintirea turelor pe schiuri tocmai încheiate. Proptindu-se în sol tare, Toni mă extrage de acolo relativ de ușor. Era abia începutul…

După vreo patru ore și ceva de best of Fundata (că pentru ediția integrală ai nevoie de minim o zi, dacă nu și o noapte) avem în tolbă aproape 50 de specii. Destul de tonic, dar oarecum normal pentru vremea migrației. Adică dacă nici acum, atunci când ?!

Botul Loganului indică acum Bucureștiul, dar mai înainte de a reveni la bază executăm abaterea spre al doilea obiectiv al zilei, lacul Rodeanu. De la Urziceni, în loc să faci stânga spre București ca orice om cu mintea la cap, mergi tot înainte spre Ploiești. Treci de Bărbuleștii recent popularizați la TV datorită conflictelor intra-etnice, te rogi să nu ți se oprească motorul tocmai acolo și după ce treci și de Jilavele (nicio legătură judiciară cu versiunea la singular, cunoscuta stațiune de odihnă și tratament penal Jilava) dai pe stânga de o baltă. Îi spune Rodeanu, foarte probabil de la numele lui Rodeanu. Habar n-am care Rodeanu.

E o baltă relativ mică, dar intensă. Ca și Fundata de sud, e sălcie, ceea ce o face neinteresantă pentru pescari, deci cu atât mai interesantă pentru păsări. Undeva pe malul de vest se află o stână, ale cărei cornute transhumează  între amplasamentul pomenit și satele din vecinătate (nu trebuie să luați ad litteram tot ce scrie prin Miorița !).

Balta e foarte puțin adâncă și, cu excepția malului estic și sudic, destul de abrupt, covata ei e aproape plată. Asta înseamnă că cea mai mică variație de nivel cauzată de precipitații sau, dimpotrivă, de evaporație, se traduce într-o variație semnificativă a suprafeței acoperite de apă. Consecința este că în jurul luciului de apă există aproape mereu, pe malul vestic, o întindere neacoperită de ape, dar îmbibată de apă de la 5-10 cm de suprafață în jos.

Aici sunt și locurile cele mai interesante pentru observarea păsărilor de mal („limicole”, în jargon ornitologic), care preferă apa foarte mică și mâlul din apropiere, unde pot găsi cu ușurință lighioane de mărimea unui viermișor.

Ca să poți scoate poze mai de Doamne-ajută, apropiindu-te cât se poate de mult de subiecți, o metodă verificată este să fotografiezi din mașină. Păsările înghit mai ușor o namilă de oțel în apropiere decât o vietate bipedă care-și împrăștie haotic membrele. E procedeul pe care l-am aplicat și noi.

Problemele au apărut în momentul în care, tot bântuind pe mal în căutarea unghiurilor potrivite, consistența solului de sub noi a scăzut brusc de la “las că merge” la “uite că nu mai merge”. Roțile responsabile cu tracțiunea s-au adâncit repejor în nămol, în timp ce roțile din spate au rămas la suprafață doar grație faptului că ele nu dețin voință motrice proprie.

Am realizat destul de repede că orice încercare de a forța ieșirea din potmol cu motorizarea proprie nu va face decât să îngreuneze o eventuală – dar deja îndoielnică – misiune de salvare. E duminică după-amiază. Oamenii normali la cap (de genul celor care la Urziceni fac stânga în DN2) se bucură în tihnă de ultimele ore de weekend. Cine să vină să mă scoată din noroi undeva la dracu-n praznic ?

Găsesc totuși pe net o firmă de tractare cu orar non-stop în Ploiești, cel mai apropiat oraș cu dotări demne de acest titlu. Îi explic la telefon omului problema și locul în care mă aflu, dar îl simt neîncrezător, bănuind o farsă de prost gust. Convingându-se în cele din urmă că nu are de-a face cu un farseur, ci cu un om cam dus de-acasă, dar onest, își mișcă platforma de tractare cale de 40 de km.

Omul vine, proptește autospeciala pe teren solid, mă agață cu un cablu de oțel lung de 20 m și mă scoate cu troliul. Scurt și eficient. Îi plătesc suma agreată la telefon (nu tocmai un mizilic, dar nu stai să te tocmești din nămol, duminică după-amiază) și o întindem spre casă.

Nu apuc să ies la asfalt, că sună telefonul: “Domle, vă rog, veniți să ne scoateți și pe noi, am rămas împotmoliți !” E clar, suntem în plină scenă dintr-un film cu proști…

În zadar. Agreăm în cele din urmă că mai mult decât cu un gând bun nu putem fi de folos, așa că noi, păsărarii, ne retragem spre București, lăsându-l pe micul întreprinzător auto să aștepte sosirea unui coleg de breaslă cu un camion de 7 tone. Nu pot decât să sper că depanatorul ghinionist nu va trebui să scoată din buzunar mai mulți bani decât i-am băgat eu. Scăpați de stres, ne arde și de glume, închipuindu-ne cum, până a doua zi, în nămolul de pe malul lacului Rodeanu va fi prins un tanc pe care se va strădui să-l scoată o macara de 200 de tone.

Arta cere sacrificii. Dacă te pasionează păsările într-atât că uiți de orice precauție rezonabilă pentru a fi acolo cu ele sau pentru a face poza vieții, trebuie să-ți asumi și riscul că la un moment dat vei avea o peripețiune: cazi în apă, te mușcă o lighioană, rămâi cu 2×4 în nămol… Nu-i loc de regrete, pasiunea e pasiune.

Și totuși, nu mai bine fac eu frumos niște poze cu păunii din Herăstrău ?…